Lucrări publicateBioevoluţia (Coperta) - Grigorie ŞtefănescuEpigenetica (Coperta) - Grigorie ŞtefănescuGregor Mendel (Coperta) - Grigorie ŞtefănescuPrincipiile geneticii clasice (Coperta) - Grigorie Ştefănescu
Grigorie Ştefănescu: Bioevoluţia. Principii, factori, probe, certitudini. Editura Dacia, Cluj-Napoca 2003, 335 p.; 16,5x23,5 cm (Universitaria. Seria Biologica), Bibliografie., Index alfabetic, ISBN 973-35-1597-3.
Autorul a încredinţat tiparului paginile acestei cărţi cu sentimentul reconfortant al unei năzuinţe împlinite, aceea de a oferi studenţilor şi profesorilor naturalişti, precum şi tuturor celor preocupaţi de problemele fundamentale ale biologiei, principiile şi probele faptice ale unor demersuri conceptuale, clasice şi moderne, referitoare la realitatea procesului grandios al bioevoluţiei.
Abordând aspectele de bază ale evoluţiei adaptative a fiinţelor vii, autorul a preferat ca titlul volumului de faţă să nu reitereze termeni consacraţi dar vagi, precum Evoluţionismul, Biologia generală, Ştiinţa evoluţiei (din literatura autohtonă) sau pur şi simplu Evoluţia (din literatura anglo-saxonă), ci să utilizeze şi să impună termenul mult mai exact şi mai precis delimitat – Bioevoluţia – pe considerentul că, în principiu, studiul evoluţiei nu este apanajul Biologiei, deoarece devenirea în spaţiu şi în timp a fenomenelor materiale şi spirituale este cercetată asiduu, cu rezultate dintre cele mai remarcabile, şi de alte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice.
Acesta este adevărul şi el trebuie cunoscut ca atare, mai ales în virtutea faptului că, din păcate, deşi oamenii, în marea lor majoritate şi indiferent de nivelul de educaţie şi cultură pe care l-au atins, sunt convinşi de dezvoltarea evolutivă, progresivă sau regresivă, a realităţii înconjurătoare, totuşi, doar evoluţionismul biologic, şi în special cel referitor la fiinţa umană, stârneşte indiferenţă, neîncredere sau chiar o acerbă adversitate, toate slujite de argumente aparent raţionale şi, mai ales, vădit emoţionale. Cauzele celor trei ipostaze rezidă în ataşamentul faţă de preceptele religioase, care actualmente, mai mult ca oricând, sunt folosite pentru a sublinia sorgintea divină a statutului ontologic şi moral al fiinţei umane. Pe această bază, asistăm la respingerea vehementă a doctrinei bioevoluţiei de către reprezentanţii facţiunilor fundamentaliste ale religiilor monoteiste, dar şi la încercarea de a identifica temeiurile unei concilieri între gândirea bioevoluţionistă şi gândirea teologică, prin intermediul concepţiei evoluţionist-teiste, care îşi are originea în scrierile de filosofie creştină ale Sfântului Augustin (354-430), episcop de Hippona şi reputat reprezentant ai patristicii latine, fiind oglindită din plin, în prima jumătate a secolului 20, în opera biologică, filosofică şi teologică a celebrului paleoantropolog şi piosului părinte catolic Pierre Teilhard de Chardin şi, ulterior, în cercetările de citogenetică umană, dedicate antropogenezei, ale eminentului genetician Jérôme Lejeune, mult timp director al Institutului de Progeneză din Paris.
Luând în considerare această situaţie, volumul de faţă prezintă, înainte de toate celor care agreează concepţia bioevoluţiei, un sistem cât mai coerent şi ordonat de date, dintre care unele sunt preluate din surse ştiinţifice foarte recente, referitoare la principiile, factorii, probele şi certitudinile teoriei despre evoluţia vieţii, inclusiv a speciei umane, iar celor care au îndoieli, rezerve sau chiar resentimente privind aceste probleme, dar sunt destul de sumar informaţi asupra lor, le oferă cu generozitate posibilitatea documentării cât mai complete, pentru ca în loc de a respinge ab initio teoria bioevoluţiei, să procedeze, cu un anumit efort şi cu perseverenţă, la respectarea regulii de aur pentru tranşarea adevărului într-o dispută de principii, şi anume, aceea a cunoaşterii cât mai bune a argumentelor celeilalte părţi.
Paradigmele biologiei clasice şi moderne.
Epoca noastră este scena unui amplu proces cumulativ şi novator în ştiinţă, cultură şi educaţie. Prin largul evantai de probleme pe care le-a generat şi le-a pus în faţa omenirii, acest proces presupune o angajare conştientă şi responsabilă a tuturor specialiştilor pentru prezentul şi viitorul culturii şi civilizaţiei umane. Implicaţiile mutaţiilor ştiinţifice contemporane sunt dintre cele mai importante şi în sfera biologiei, domeniul atât de complex al cunoaşterii, intim legat de destinul societăţii omeneşti. Este deci imperios necesar ca specialistul biolog al zilelor noastre să fie dotat cu înţelegerea profundă a conţinutului devenirii pe care o parcurge ştiinţa vieţii şi care se constituie din descoperiri fundamentale şi realizări teoretice cruciale.
Referindu-ne la biologia din secolele XIX şi XX, putem considera drept concepte fundamentale ale ştiinţei vieţii cele cu privire la teoria celulară, teoria bioevoluţiei şi teoria genelor.
Volumul îşi asumă scopul de a prezenta datele esenţiale care apar în cadrul teoriei moderne sintetice a bioevoluţiei, referitoare la modul de existenţă şi evoluţie a speciilor biologice. În conformitate cu această teorie, bioevoluţia s-a desfăşurat într-o ambianţă abiotică şi biotică, relaţiile complexe instaurate astfel între organisme şi mediul lor de viaţă generând factorii bioevoluţiei, printre care selecţia naturală se distinge în modul cel mai pregnant.
Acţiunea corelată a diferiţilor factori bioevolutivi determină o serie de mecanisme ale microevoluţiei. Rezultanta lor, în spaţiu şi timp, este apariţia de noi specii sau speciaţia. În cadrul volumului de faţă, sunt prezentate diferitele mecanisme ale speciaţiei, nu mai înainte de a fi analizată specia biologică în structura şi dinamismul ei.
Factorii bioevolutivi determină speciaţia, prin care procesul microevolutiv intraspecific face legătura cu procesul macroevolutiv, supraspecific, condiţionând prin interacţiunea lor diversitatea vitezelor şi modurilor de desfăşurare ale macroevoluţiei.
Bioevoluţia este în ansamblul ei un proces adaptativ, progresiv, relevat la nivel biochimic, morfo-anatomic, fiziologic şi comportamental. Realitatea bioevoluţiei este atestată de probele bioevoluţiei, preluate din diferite discipline biologice, probe care sunt selectate şi sistematizate astfel încât să conducă la convingeri evoluţioniste indubitabile şi corect argumentate. Orizontul evoluţionist şi selecţionist al biologiei actuale se exprimă în modul cel mai remarcabil şi mai elocvent atât pentru începuturile vieţii, aşadar pentru biogeneză, cât şi pentru originea şi evoluţia speciei umane, adică pentru antropogeneză. Ambele probleme ocupă un spaţiu important în economia acestui volum, în cadrul căruia sunt prezentate cele mai noi achiziţii ştiinţifice în cele două direcţii de cercetare.
Un loc important este afectat analizei unor teorii evoluţioniste, de dată mai recentă, aşa cum sunt teoria neutralistă, teoria echilibrului punctat şi teoria informaţională, care reprezintă remanieri şi amendamente ale concepţiei promovate de teoria sintetică modernă a bioevoluţiei.
Subliniem faptul că, prin structură şi conţinut, contribuţia de faţă îşi asumă sarcina realizării unui demers care pledează explicit şi inechivoc în favoarea concepţiei bioevoluţiei, în cadrul disputelor actuale dintre evoluţionism şi fixism, aşa cum acesta din urmă apare, de pildă, în lucrarea Creaţionismul ştiinţific, elaborată în l974 de către H.M. Morris.
Deoarece evoluţionismul este, pe drept cuvânt, asimilat cu doctrina darwinistă, iar lui Ch. Darwin, preot anglican şi genial naturalist, autor al lucrării fundamentale Originea speciilor pe calea selecţiei naturale sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă, i se impută, pe nedrept, vederi ateiste, spre a limpezi lucrurile, găsim de cuviinţă să prezentăm aici şi acum un frumos şi elocvent citat care încheie această magistrală lucrare astfel:
“Este interesant să privim malul unei ape, acoperit cu numeroase plante de diferite specii, cu păsări, cântând în tufişuri, cu numeroase insecte zburând prin aer şi cu viermi târându-se pe pământul umed şi să ne gândim că toate aceste forme, atât de admirabil construite, atât de diferite între ele şi depinzând într-un mod atât de complex unele de altele, au fost toate produse de legi acţionând în jurul nostru. Aceste legi, luate în cel mai larg înţeles, sunt Creşterea şi Reproducerea; Ereditatea care decurge în cea mai mare parte din reproducere; Variabilitatea, datorită acţiunii indirecte şi directe a condiţiilor de viaţă şi a folosirii şi nefolosirii; o viteză de înmulţire atât de mare încât duce la Lupta pentru Existenţă, iar ca urmare, la Selecţia Naturală, având ca efect Divergenţa Caracterelor şi Extincţia formelor mai puţin perfecţionate. Astfel, din bătăliile naturii, din foamete şi moarte decurge în mod direct cel mai important obiect pe care-l putem concepe, şi anume producerea fiinţelor superioare. Există o măreţie în concepţia aceasta a vieţii, cu numeroasele ei forţe, însufleţite iniţial de Creator în câteva forme sau numai într-una singură şi în timp ce planeta noastră îşi continuă rotaţia după legea imuabilă a gravităţii, nenumărate forme dintre cele mai frumoase şi mai minunate, apărute dintr-un început atât de simplu, s-au dezvoltat şi continuă încă să se dezvolte”.
Aşa cum rezultă din acest citat extins, Charles Darwin, fondatorul bioevoluţionismului modern, a considerat că în bioevoluţie sunt implicaţi o serie de factori naturali, subliniind în mod răspicat că aceste forţe au fost însufleţite iniţial de Creator, fapt ce demonstrează atât o posibilă răsfrângere a filozofiei dualiste în concepţia lui Darwin, cât şi dorinţa sa de contracarare a celor care i-ar fi imputat o viziune atee, privind originea şi evoluţia vieţii terestre.
Grigorie Ştefănescu: Gregor Mendel. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014, 306 p., Bibliografie., ISBN 978-973-53-1268-8.
Descoperirea legilor fundamentale cu privire la ereditatea hibrizilor şi elaborarea teoriei factorilor ereditari reprezintă contribuţia magistrală a lui Gregor Mendel la întemeierea şi progresul rapid al geneticii, cea mai fascinantă şi bogată în consecinţe teoretice şi practice dintre ştiinţele biologiei contemporane. Aprofundarea până în ultimele nuanţe a principiilor geneticii mendeliene condiţionează asimilarea lor corectă şi completă şi aceasta poate fi realizată doar printr-o riguroasă documentare.
Nu se poate spune că autorii autohtoni sau străini ai manualelor de genetică au neglijat cumva prezentarea cât mai amplă şi mai densă a lui Mendel şi a rezultatelor activităţii sale ştiinţifice. Din contră, mulţi autori şi-au făcut un titlu de onoare din a prezenta cât mai larg posibil viaţa, activitatea şi contribuţiile lui la fondarea geneticii, şi aceasta în ciuda faptului că la fel de mulţi autori depreciază în general faptul istoric, punând cel mai mare preţ pe detalii factuale de natură strict profesională, justificând din plin părerea lui Alfred North Whitehead (1925), cunoscutul filosof şi matematician britanic, care afirma că “o ştiinţă care ezită să-şi uite fondatorii este pierdută”(citat după Kuhn, 1970).
Thomas S. Kuhn (1970) consideră că Whitehead, proferând această cugetare sentenţioasă, “nu avea întru totul dreptate, căci ştiinţele, asemeni altor întreprinderi profesionale, au nevoie de eroii lor şi le păstrează numele”, grăbindu-se să adauge: „Din fericire, în loc de a-şi uita eroii, oamenii de ştiinţă au fost în stare să le uite operele sau să le revizuiască”.
Remarca din urmă, plină de maliţie, este probată şi de multe manuale contemporane de genetică, în care, la capitolul dedicat geneticii clasice, autorii oferă omagiul cuvenit lui Mendel, „eroul” şi „fondatorul acesteia”, dar dovedesc că nu i-au citit lucrările, prezentând rezultatele acestora şi interpretarea lor în mod deformat, printr-o documentare din a cincea mână.
Din nefericire, în cazul lui Gregor Mendel, nimic nu este mai potrivit decât butada, după care “clasicii sunt autorii cel mai des citaţi, dar cel mai rar citiţi”.
Fără riscul unei exagerări, se poate afirma că opera lui Mendel trebuie scoasă de sub noianul comentariilor pline de inadvertenţe, Mendel trebuie repus în drepturile sale veridice de fondator al geneticii.
Ne întemeiem afirmaţia pe următoarele argumente:
1. În manualele contemporane de genetică nu poate fi găsit un consens în ceea ce priveşte valoarea gnoseologică a rezultatelor obţinute de Mendel, acestea fiind taxate ca reguli, teze, raporturi legice, legi etc.
2. Atunci când admit existenţa unor legi descoperite de Mendel, autorii de manuale nu sunt de acord în privinţa numărului lor, fiind prezentate două, trei sau chiar patru legi.
3. Chiar şi atunci când sunt de acord asupra denumirii unor legi atribuite lui Mendel, autorii de manuale nu dau aceeaşi formulare definitorie legilor respective.
4. Cel mai adesea, autorii nici nu dau formulările definitorii legilor mendeliene, ci se mărginesc să descrie o serie de experienţe şi, eventual, interpretarea lor, concluzionând apoi că fenomenele descrise reprezintă legile lui Mendel.
Nu este greu de evaluat imensul prejudiciu pe care autorii menţionaţi îl aduc, pe de-o parte, geneticii şi fondatorului ei, şi, pe de altă parte, celor interesaţi de istoria dezvoltării geneticii, frustraţi de adevărul ştiinţific, induşi pur şi simplu în eroare.
În acest context să stabilim un adevăr simplu. Toate ştiinţele mature, şi genetica poate emite pretenţii pentru această calitate, în ciuda vechimii sale reduse, care rezultă din diferenţa între anii calendaristici 2015 şi 1865, adică exact 150 de ani, îşi întemeiază statutul pe un corp de fapte, care conduc la o serie de principii generale, la legile şi teoriile fundamentale ale domeniului ştiinţific respectiv. În acest sens, nu poate exista nici urmă de îndoială că rezultatele cercetărilor lui Mendel, comunicate în 1865 şi publicate în 1866, s-au canalizat nu în reguli, nu în fenomene “în genere”, ci în veritabile legi capitale ale eredităţii hibrizilor, adică în legi fundamentale ale eredităţii organismelor sexuate, care dispun de un material genetic cromozomial.
Încă Gregor Mendel, cu perspicacitatea sa genială, a intuit caracterul legic al fenomenelor care s-ar putea releva prin proiectarea şi realizarea cercetărilor sale, şi cu perseverenţă, tenacitate şi inovare metodologică a reuşit să le pună în lumină.
În acest sens, în lucrarea sa capitală Experienţe asupra hibrizilor plantelor (lucrare inclusă în acest volum, prin traducere în limba română după Mendel΄s Original Paper din MendelWeb), Mendel (1866), referindu-se la precursorii săi şi la sine, a scris:
“Dacă până în prezent nu s-a putut stabili o lege generală asupra formării şi dezvoltării hibrizilor, aceasta nu miră pe acela care cunoaşte amploarea sarcinii şi poate evalua dificultăţile care trebuie învinse în acest gen de experienţe. (Mendel, lucr. cit., 17).
De fapt, rezultatele lui Mendel au evidenţiat nu doar o lege generală, ci trei. De această realitate este convins însuşi Mendel care, dintr-un exces de modestie, ori poate din prudenţă, s-a mărginit să prezinte legile descoperite de el în formulări definitorii, scoase în relief doar prin redactare literală sugestivă. El nu numeşte legi astfel de definiţii, dar lasă să se înţeleagă acest fapt. Într-un caz, Gregor Mendel lasă modestia la o parte şi scrie răspicat:
„Legea combinării caracterelor diferenţiabile, după care se desfăşoară dezvoltarea hibrizilor, îşi găseşte baza şi explicaţia în principiul (legea - nota a.) demonstrat că hibrizii formează în cantităţi egale celule germinative femele şi celule polenice corespunzând tuturor formelor constante, obţinute din combinarea caracterelor asociate pe calea fecundării.” (Mendel, lucr. cit., 22).
Totuşi, care sunt legile descoperite de Mendel? După opinia autorului, derivată din considerentele avansate mai sus şi, mai ales, din aprofundarea lucrării fundamentale a lui Mendel, aceste legi sunt în număr de trei.
Mendel nu le-a dat denumiri, dar ele, cu rugămintea autorului de a-i permite şi, totodată, de a-i ierta temeritatea intervenţiei sale, pot fi totuşi date pe baza formulărilor definitorii, oferite de însuşi descoperitorul lor.
Legea I: Legea segregării unei perechi de caractere diferenţiabile
“Die Hybriden je zweier differierender Merkmale Samen bilden, von denen die eine Hälfte wieder die Hybridform entwickelt, während die andere Pflanzen gibt, welche konstant bleiben und zu gleichen Teilen den dominierenden und rezessiven Charakter erhalten.” (MendelWeb, 9).
“Hibrizii pentru câte două caractere diferenţiabile formează boabe (descendenţi - nota a.), dintre care o jumătate vor produce din nou forma hibridă, iar cealaltă (jumătate - nota a.), plante care se menţin constante şi exprimă în părţi egale caracterele dominant şi recesiv.” (Mendel, lucr. cit., 202).
Legea a II-a: Legea segregării independente şi combinării libere a perechilor de caractere diferenţiabile
“Die Nachkommen der Hybriden, in welchen mehrere wesentlich verschiedene Merkmale vereinigt sind, stellen die Glieder einer Kombinationsreihe vor, in welchen die Entwicklungsreihen für je 2 differierende Merkmale verbunden sind. Damit ist zugleich erwiesen, daß das Verhalten je zweier differiereder Merkmale in hybrider Verbindung unabhängig ist von den anderweitigen Unterschieden an den beiden Stammpflanzen.” (MendelWeb, 13).
„Descendenţii hibrizilor, în care sunt asociate mai multe caractere diferenţiabile, prezintă membrii unei serii de combinaţii în care sunt reunite seriile de dezvoltare pentru fiecare pereche de caractere diferenţiabile, prin aceasta dovedindu-se conduita independentă a fiecărei perechi de caractere diferenţiabile, din asocierea hibridă, faţă de alte diferenţe, de la ambele plante de origine.”(Mendel, lucr. cit., 208).
Legea a III-a: Legea corespondenţei tipurilor de gameţi ai hibrizilor cu formele constante din descendenţa lor
“Die Erbsen-Hybriden Keim- und Pollenzellen bilden welche ihrer Beschaffenheit nach in gleicher Anzahl allen konstanten Formen entsprechen, welche aus der Kombinierung der durch Befruchtung vereinigten Merkmale hervorgehen.”(MendelWeb, 17).
“Hibrizii (de mazăre) formează celule germinale şi polenice (gameţi femeli şi masculi – nota a.) care, prin capacităţile lor, în număr egal, corespund tuturor formelor constante care se obţin în combinaţiile de caractere asociate prin fecundare.”(Mendel, lucr. cit., 214).
Poate constitui un motiv de mirare faptul că, nesocotind opinia larg răspândită a autorilor de manuale de genetică, nu este pusă pe seama lui Gregor Mendel descoperirea „legii uniformităţii sau a dominanţei hibrizilor rezultaţi prin încrucişarea unor forme parentale cu caractere diferenţiabile”.
Temeiurile pentru o asemenea manieră obiectivă faţă de Mendel, sunt următoarele:
Spre deosebire de legile descoperite cu prioritate de Mendel, şi pe care fondatorul geneticii, înţelegându-le semnificaţia generală şi caracterul inedit, le-a subliniat ca legi noi, printr-o interpretare oportună şi o redactare adecvată, în cazul observaţiilor privind uniformitatea hibrizilor F1 o asemenea definire şi subliniere prin redactare lipseşte. Mai mult încă, dovedindu-se informat în domeniu, Mendel consemnează cu promptitudine că, de pildă, Gärtner (1849), a remarcat, înaintea sa, uniformitatea hibrizilor F1 prin dominanţa unui caracter parental în cadrul încrucişărilor reciproce.
În concluzie, autorul consideră absolut necesară revizuirea opticii autorilor de manuale de genetică, adoptând definiţiile legilor eredităţii hibrizilor formulate de Mendel, deoarece:
1. Definiţiile legilor lui Mendel sunt clare şi surprind cu adevărat esenţialul pentru categoriile de fenomene cercetate de el.
2. La o analiză mai atentă, sine ira et studio, aşadar fără mânie şi părtinire, se poate constata că definiţiile originale ale lui Mendel pentru legile eredităţii hibrizilor au o valoare euristică şi pragmatică prevalentă faţă de formulările sui generis ale unor autori de manuale, care plătesc tribut comodităţii, prin atitudinea superficială de a nu se informa direct de la sursă, riscând să apară incorecţi faţă de adevărul ştiinţific şi ireverenţioşi faţă de prioritatea lui Gregor Mendel în formularea de către acesta a legilor care guvernează ereditatea hibrizilor la organismele sexuate, care se reproduc pe baza unui material genetic cromozomial.
2. Nu avem nici un drept să refuzăm aceste definiţii pentru aparentul lor aer vetust sau depăşit, din care lipsesc termenii consacraţi din genetică, de pildă, homozigot pentru constant, heterozigot pentru hibrid, raport de segregare pentru serie de dezvoltare. Aceşti termeni, preluaţi din genetica modernă, ar putea fi eventual integraţi în formulările originale ale lui Mendel, fără să aducă vreun prejudiciu spiritului legilor formulate de el cu prioritate.
În această ordine de idei, prin actualizare şi generalizare, legile genotipice ale eredităţii hibrizilor, cu segregare de tip Pisum, de tip Zea etc. ar putea fi formulate astfel:
Legea I: Legea segregării unei perechi de caractere diferenţiabile:
“Hibrizii, heterozigoţi pentru câte o pereche de caractere diferenţiabile, formează descendenţi, dintre care o jumătate vor fi din nou heterozigoţi, iar cealaltă jumătate vor fi homozigoţi, exprimând în părţi egale caracterele formelor genitoare.”
Legea a II-a: Legea segregării independente şi combinării libere a perechilor de caractere diferenţiabile
„Descendenţii hibrizilor, heterozigoţi, în care sunt asociate mai multe perechi de caractere diferenţiabile, prezintă membrii unei serii de combinaţii în care sunt reunite raporturile de segregare pentru fiecare pereche de caractere diferenţiabile, prin aceasta dovedindu-se conduita independentă a fiecărei perechi de caractere diferenţiabile, din asocierea hibridă, faţă de alte diferenţe, de la ambele forme de origine.”
Legea a III-a: Legea corespondenţei tipurilor de gameţi haploizi ai hibrizilor cu formele homozigote din descendenţa lor
“Hibrizii heterozigoţi formează gameţi femeli şi masculi haploizi care, prin capacităţile lor, în număr egal, corespund tuturor formelor homozigote, obţinute în combinaţiile de caractere asociate prin fecundare.”
Autorul a adresat, cu respectul cuvenit, personalităţilor ştiinţifice reputate din genetica hibridologică şi autorităţilor academice din acest domeniu invitaţia de a reflecta asupra oportunităţii revizuirii opticii autorilor de manuale de genetică, la aniversarea celor 150 de ani de la fondarea geneticii, pentru a prezenta corect şi veridic contribuţia lui Gregor Mendel la relevarea legilor eredităţii hibrizilor la organismele sexuate, care dispun de material genetic cromozomial.
În consecinţă, este imperios necesar ca datele veridice despre viaţa, activitatea şi lucrările originale ale lui Gregor Mendel să fie publicate, pentru a fi cunoscute de specialiştii biologi, de studenţii naturalişti, de un public cât mai larg. Autorul cărţii a întreprins un asemenea demers, mizând pe interesul, perseverenţa şi străduinţa cititorilor săi, în cuprinderea şi înţelegerea celor mai frumoase şi autentice trăsături care definesc personalitatea marelui corifeu al ştiinţei geneticii.
Cartea este structurată astfel:
Diviziunea Biografia lui Gregor Mendel cu 15 capitole (1. Familia şi locul natal; 2. Studiile anterioare intrării la mănăstire; 3. Ordinul călugărilor augustini; 4. Profesor suplinitor în Znaim; 5. Studiile la Universitatea din Viena; 6. Eşecul repetat al atestării ca profesor titular; 7. Începuturile activităţii de cercetător; 8. Studiul fundamental al lui Gregor Mendel; 9. Comunicarea şi publicarea lucrării capitale;10. Corespondenţa cu Carl Nägeli; 11. Cercetările biologice ulterioare anului 1863; 12. Părintele Mendel – meteorolog şi lingvist; 13. Efemera faimă publică antumă; 14. Eterna celebritate ştiinţifică postumă; 15. Admiratorii şi denigratorii lui Mendel);
Diviziunea Lucrările ştiinţifice de biologie publicate de Gregor Mendel cu 2 lucrări (1.Experienţe asupra hibrizilor plantelor; 2. Asupra unor bastarzi de Hieracium obţinuţi prin fecundare);
Diviziunea Scrisorile lui Gregor Mendel adresate lui Carl Nägeli cu cele 10 scrisori;
Diviziunea Autobiografia din tinereţe a lui Gregor Mendel cu facsimile ale manuscrisului redactat de Gregor Mendel în limba germană şi traducerea sa în limba română;
Diviziunea Anexe iconografice cu 6 pagini cuprinzând imagini fotografice aferente unor pasaje din conţinutul volumului.
