Alexe S. Coban

Alexe S. Coban (n. 2 octombrie 1912 - d. 25 iulie 2005) a fost un veteran de război, profesor de Limba și Literatura Română, Istorie și Limba Rusă (aceasta, din urmă, fiind învățată în lagărul sovietic Oranki), care a fost director al Școlii Generale Ciugudu de Jos, în comuna Unirea din județul Alba, între anii 1954 și 1973, când se pensionează. După cel de Al Doilea Război Mondial (1939-1945), Alexe Coban își termină studiile în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, la Universitatea Babeș din Cluj, specializându-se în română-istorie.

S-a născut la data de 2 octombrie 1912, în satul Slobozia – Drobușa, județul Soroca, Basarabia (Republica Moldovă) și s-a stins din viață la data de 25 iulie 2005, în satul Ciugudu de Jos, comuna Unirea din județul Alba, România.

A frecventat cursurile Școlii Normale – azi, Colegiul Pedagogic „Ion Creangă” din Bălți, o instituție de învățământ de specialitate din Republica Moldova, care pregătește cadre didactice pentru învățământul primar și preșcolar și care funcționează în componența Universității de Stat „Alecu Russo”, din Bălți, cursuri făcute între anii 1929-1934, cunoscuți în istorie ca ani de criză economică. Între anii 1929-1933 primește bursă. A absolvit Școala Normală din Bălți, obținând examenul de capacitate, la data de 24 iunie 1934 și titlul de învățător la data de 25 iunie 1934, care, pe atunci, cu greu se obținea în rândul țăranilor cu mijloace modeste.

Între anii 1934-1939, funcționează ca învățător în mai multe sate din Basarabia (Republica Moldovă) (Târgul Căprești, Mindic, Corjeuți, Vărăncău, Satul Vălcineț)

La 1 noiembrie 1935 a fost încorporat de Cercul de Rezistență Bălți și trimis să își termine stagiul militar cu termen redus la Unitatea Militară, Regimentul „6 Vânători” din Bălți, terminând perioada de instrucție în luna februarie 1936 și fiind avansat la gradul de caporal, iar apoi, în urma comportamentului exemplar din cadrul armatei, la gradul de sergent și apoi la cel de ofițer în rezervă.

La sfârșitul lunii aprilie, 1939, primește ordin de concentrare și se prezintă la Unitatea Militară, Regimentul „6 Vânători” din Bălți. În situația de concentrat a fost menținut până la 22 decembrie 1940.

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, la ora 02:00, Armata Română primește de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostași, treceți Prutul!". România a declarat război Uniunii Sovietice, intrând în cel de-Al Doilea Război Mondial. La ora 04:00, dimineața, în data de 22 iunie 1941, Unitatea Militară Regimentul „6 Vânători”, unde se afla și ofițerul Alexe Coban, atacă frontierele la Prut. În ziua de 23 iunie 1941, la ora 16:00, a fost rănit grav.

În data de 23 iunie, 1941, la ora 21:00, ajunge în comă la spitalul "Sf. Spiridon" din Iași și este operat de urgență. Zace mai multe luni, la pat, în acest spital, unde se tratau cele mai grave situații de răniți. Acolo îl întâlnește, pe generalul Ion Antonescu, care vizita spitalul la acea vreme, spre a ridica moralul soldaților grav răniți. Generalul Ion Antonescu l-a încurajat și i-a înmânat o decorație, nu numai lui ci și celorlalți camarazi de arme. Este externat în data de 23 octombrie 1941.

20 iunie 1944 - Este trimis cu batalionul în sudul Basarabiei, în Județul Cetatea-Albă (interbelic) ca trupe de rezervă. În dimineața zilei de 23 august 1944, Mareșalul Antonescu aștepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistițiul cu URSS. La data de 23 august 1944, Unitatea Militară Regimentul „6 Vânători” a primit ordin de retragere spre Galați. Aflându-se la Tătărăști în retragere spre Chilia, județul Tulcea, au fost încercuiți de trupele sovietice cu tancuri și trupe motorizate. Au fost luați prizonieri și duși pe jos în orașul ucrainean Odesa.

"La Odesa, toți ofițerii ne-am înscris să mergem să luptăm împotriva fasciștilor nemți, pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist. Ni s-a promis că vom merge să formăm unități pentru luptă, însă la 1 octombrie 1944 am fost îmbarcați în vagoane de marfă și am pornit într-o direcție necunoscută. După un drum istovitor de mai multe zile, am ajuns în Lagărul 1001- Mănăstârka, lagăr de ofițeri. Din prizonierat m-am înapoiat la 17 noiembrie 1946." - relatează Alexe Coban – în „Memoriile Mele” (1982)

De la 23 august 1944 și până la 17 noiembrie 1946, Alexe Coban a fost prizonier în URSS, în Lagărul 1001, Oranki (Mănăstârka), zona Gorki (la Sud de Gorki - 70 km.). Era lagăr de ofițeri. Mănăstirea Oranki este o mănăstire din Nijni Novgorod, o localitate din Rusia apropiată de râul Volga, care în 1918 a fost transformată în lagăr de către comuniști. Între 1932 șî 1990 orașul s-a numit Gorki (Го́рький), botezat astfel în cinstea scriitorului Maxim Gorki. În acest lagăr au suferit peste 11.000 de preoți și călugări din Rusia și aproximativ 14.000 de prizonieri căzuți la Stalingrad, printre care s-au numărat soldați români, germani, italieni și de alte naționalități. Cei mai mulți dintre ei au murit în lagăr și nu s-au mai întors niciodată acasă.

„Lagărul nostru este în pădure și munca noastră se risipește între lucrul la colhozurile vecine - vai de capul lor, gospodării colective - la reparat drumuri, dar, mai ales, la tăiat și cărat pădurea. La ora 6 seara, tot lagărul se alinia pe aleea principală, pentru numărătoare. Urma apoi masa de seară - mei sau ovăz fiert în apăși, dacă se putea, voie bună. Pădurea, dimineața, se deșteaptă în cântecele păsărilor pădurence, dar seara, odată cu umbrele, se lasă tăceri adânci.” Dimitrie Bejan – „ORANKI - AMINTIRI DIN CAPTIVITATE”

"Le-a fost dat ofițerilor români, ca în marea lor majoritate (6.000 după căderea Stalingradului), să fie închiși în incinta mănăstirii de la Oranki, localitate rurală situată la distanța de 70 de kilometri de orașul Maxim Gorki. Regiunea constă într-un teren deluros și păduros, presărat cu câteva mlaștini și cunoscut cu numele de Volga de Jos. O legendă care circula printre prizonierii români spunea că prin apropiere s-a aflat moșia Cantemirofka, pe care Petru cel Mare o dăruise fiicei domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir, Maria, după ce aceasta a fost expulzată de la curte de către țarină. Se știe că într-una dintre chiliile mănăstirii, Lev N. Tolstoi a scris romanul «Învierea», inspirându-se din tabloul aflat în biserica mare." Mihai Chiriță (Despre dramatismul acelor ani, Mihai Chiriță a scris o carte intitulată „Amintiri din război și prizonierat“)

După cel de Al Doilea Război Mondial (1939-1945), Alexe Coban revine în țară și își termină studiile în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, a Universității Babeș din Cluj și devine profesor de Limba Română, Istorie și Limba Rusă, aceasta, din urmă, învățând-o în lagărul sovietic Oranki.

La 28 august 1954 – a obținut transferul la Școala Ciugudu de Jos în interesul învățământului. În anul 1958 s-au finalizat lucrările de construire a Școlii Generale Ciugudu de Jos (începută în anul 1952), proiectată în curtea Casei Parohiale din sat și lipită de aceasta, sub atenta supraveghere a sa și unde a avut funcția de director și a lucrat ca profesor de Limba și Literatura Română, Istorie și Limba Rusă. La școală, a depus eforturi susținute și a avut rezultate bune, deși lucra cu cadre necalificate la clasele V- VIII. A școlarizat toți copiii absolvenți ai claselor a IV-a de la școala din Ormeniș și Ciugudu de Sus. Pentru rezultatele obținute în muncă, la Școala Culturala și Economică, a fost premiat cu premiul regional Cluj, în 1962. În anul 1960 a contribuit la construirea localului de școală de la Ciugudu de Sus, care s-a început în luna iunie și în luna septembrie, 1960, s-a dat în folosință. Între anii 1960 și 1970, a contribuit la introducerea cursei pe traseul Aiud - Ciugudu de Sus, Podeni și Ciugudu de Sus – Ocna Mureș. A participat la electrificarea satului Ciugudul de jos, fiind președintele comitetului de electrificare.

În anul 1973, la 1 septembrie, a depus arma jos și a ieșit la pensie.

De la această dată și-a dus viața de pensionar, ocupându-se de probleme familiare, gospodărești și luând în calcul munca la C.A.P (Gospodăriile Agricole Colective), unde a primit sarcina de responsabil al formației pomicole și apoi fiind avansat ca Președinte al Comisiei de Revizie și apoi Președinte al Comisiei de Judecată, până în anul 1978, când a părăsit arena muncii.

Informațiile sunt luate din „Memoriile Mele” - Viața unui veteran de război (1982), scris de Alexe S. Coban

This article "Alexe S. Coban" is from Wikipedia. The list of its authors can be seen in its historical and/or the page Edithistory:Alexe S. Coban. Articles copied from Draft Namespace on Wikipedia could be seen on the Draft Namespace of Wikipedia and not main one.