Poezia arabă în epoca preislamică, Ğāhilīya (secolele VI-VII)

Istoric

Între cele trei mari arii de civilizație, chineză, indiană și european-islamică, islamul este de obicei asociat culturii occidentale (Braudel, 1987), datorită fundamentului comun anti-grecesc și monoteismului. Europa a văzut, ce-i drept, în islamul arabizant un dușman ideologic, dar l-a acceptat ca model filosofic. Mai puțin cunoscută e însă perioada preislamică, numită convențional Ğāhilīya, „a ignoranței”- fiind vorba de necunoașterea mesajului coranic. Secolele de păgânism preislamic, dominate îndeobște de cultul astral și absența mitologiei, nu au fost lipsite de comunicare cu iudaismul și creștinismul, dar, datorită transmiterii orale a informației, nu se cunosc prea multe amănunte despre acest interval. Cercetătorii iau de obicei în considerare secolul al VI-lea și primele decenii ale secolului al VII-lea, mai precis anii 500-622, când Ğāhilīya poate fi documentată prin „arhiva” poeziei preislamice. Este un spațiu temporal care acoperă, din punct de vedere politic, un gol              ( cauzat de luptele dintre cele două imperii decadente, bizantin și persan ), iar din punct de vedere social, o lume în schimbare ( evoluția dintre păgânism spre monoteism, dinspre nomadism spre sedentarism ). Denumirea de Ğāhilīya ( „epoca ignoranței” ) dată perioadei preislamice se referă, evident, numai la ignorarea mesajului coranic și a revelației, fiindcă altminteri Peninsula Arabă ( ğazīratu-l-’arab ) a cunoscut în epoca arhaică o efervescență culturală, politică și religioasă de netăgăduit. Aflată la întretăierea drumurilor comerciale între Asia și Bizanț, zona nu era totuși prea accesibilă europenilor - din pricina așezării geografice. Marile pustiuri transformau căile comerciale între Contantinopol și India sau China în expediții al căror sfârșit nu era niciodată sigur; mai cunoscute erau stepele sedentarizate Nağn și Yamāma, țărmurile al-Hiğāz și ținuturile yemenite, marile oaze Yatrib ( Medina ) și Ĥaybar. Principalul centru caravanier, Mecca, nu putea fi ocolit nici de călătorii spre nord sau Bizanț, nici de cei porniți în căutare de parfumuri și tămâie către Yemen și Arabia de Sud, nici de cei care plecau spre Indii, de unde aduceau țesături, podoabe, arme, sau de cei ce porneau spre nord-est, către Golful Persic. Arabia Felix a fost numită coasta de sud-vest, Yemenul, pentru bogăția solului și ierburile aromate, pădurile cu arbori de tămâie, smirnă, scorțișoară și palmieri. Autorii clasici le numesc  ceva divin și greu de descris care nu lasă indiferenți  nici navigatorii, chiar dacă aceștia trec foarte departe de coastă.Era singura zonă în care se putea face agricultură fără irigații, datorită ploilor, adesea torențiale, cântate de altfel de poeții arhaici ( și invocate de toată literatura arabă ca simbol al dărniciei ). Beduinii, crescătorii de cai, cămile , capre și oi, războinici și nomazi, legau în mișcarea lor toate punctele cardinale, aflându-se în neîntrerupte relații cu sirienii, canaanenii, mesopotamienii. Calea persană lega Damascul, Palmyra, Mesopotamia, Golful Persic; drumul egiptean pornea din Alexandria, de-a lungul Nilului; calea arabă trecea prin Damasc, Bașra, Wādī-l Qurā, Mecca, Yemen, Arabia de Sud.

Într-un asemenea cadru, dominat  în primul rând de asprimile deșertului, de munții stâncoși și pustiurile de lavă împietrită, s-a aflat  leagănul civilizației semiților, civilizație pentru care Arabia Felix ar da adevărata măsură a spiritului semit ( Renan, 1863 ). Într-adevăr, Arabia arhaică a fost  singura parte din Orientul Apropiat care a scăpat de elenizare ( Winkler, 1901:223 ), deși influența greacă s-a simțit mai târziu, în perioada traducerilor masive de filosofie elină. Astfel încât Ħiğāzul, Yamāma, podișul Nağd și tot restul regatului kindit ar putea fi într-adevăr socotite nuclee de iradiere a spiritului semit. Chiar și termenul ’arab , care denumește în primul rând beduinii Era singura zonă în care se putea face agricultură fără irigații, datorită ploilor, adesea torențiale, cântate de altfel de poeții arhaici ( și invocate de toată literatura arabă ca simbol al dărniciei ). Beduinii, crescătorii de cai, cămile , capre și oi, războinici și nomazi, legau în mișcarea lor toate punctele cardinale, aflându-se în neîntrerupte relații cu sirienii, canaanenii, mesopotamienii. Calea persană lega Damascul, Palmyra, Mesopotamia, Golful Persic; drumul egiptean pornea din Alexandria, de-a lungul Nilului; calea arabă trecea prin Damasc, Bașra, Wādī-l Qurā, Mecca, Yemen, Arabia de Sud. Într-un asemenea cadru, dominat  în primul rând de asprimile deșertului, de munții stâncoși și pustiurile de lavă împietrită, s-a aflat  leagănul civilizației semiților, civilizație pentru care Arabia Felix ar da adevărata măsură a spiritului semit ( Renan, 1863 ). Într-adevăr, Arabia arhaică a fost  singura parte din Orientul Apropiat care a scăpat de elenizare ( Winkler, 1901:223 ), deși influența greacă s-a simțit mai târziu, în perioada traducerilor masive de filosofie elină. Astfel încât Ħiğāzul, Yamāma, podișul Nağd și tot restul regatului kindit ar putea fi într-adevăr socotite nuclee de iradiere a spiritului semit. Chiar și termenul ’arab , care denumește în primul rând beduinii nomazi și abia apoi arabii în general, este un cuvânt de origine semită, folosit pentru a desemna, folosit pentru a desemna orice origine aridă, pustie. Inițial, cuvintele  arab  și  deșert  au fost sinonime.”„Dacă din punct de vedere etnic arabii alcătuiesc o stirpe foarte veche, din punct de vedere cultural ei au intrat târziu în istorie. Tradiția orală a nomazilor a făcut ca știrile despre viața lor să apară ca urmare a întâlnirii unor popoare sedentare, cărora scrierea le era cunoscută. Astfel, primele informații despre arabi datează din secolul al IX-lea î,H. Din cauza condițiilor geografice, Arabia nu a putut fi dominată de marile imperii vecine, dar acest lucru nu a însemnat izolare. Nomazii făceau incursiuni în ținuturi îndepărtate, iar rolul lor în istoria veche a Mesopotamiei și a Palestinei nu a fost neglijabil ( Dussaud, 1995 ); pe de altă parte, primeau în rândurile lor populații din nord și sud care fugeau de persecuții sau calamități naturale. S-au păstrat inscripții pe statui, temple, obiecte din bronz, alabastru și marmură care atestă existența unor state bine organizate în Arabia de Sud, începând cu secolul al VIII-lea î.Hr. și până în secolul al VI-lea î.Hr. Conduse de regi și regine sau regi-preoți, cu o agricultură dezvoltată și sisteme de irigații, triburile sud-arabe au dat naștere unor regate puternice, 'cu o cultură bogată: începând cu secolul al VIII-lea î.Hr., regatul minean; din 550 î.Hr. până în 200 d.Hr., regatul sabean ( cu capitalala Ma’rib), urmat de domeniile himyarite. În secolul al IV-lea î.Hr. apăruse în Transiordania regatul nabateenilor, cu capitala la Petra. Prima incursiune ( 25 î.Hr.) a prefectului roman din Egipt, Aelius Gallus, în teritoriile sud-arabe a dat greș, dar ținutul nabateenilor a devenit în anul 105 d.Hr. provincie romană ( Arabia Petraea ). Partea sud-vestică a fost cucerită în anul 525 de abisinieni, iar în 570 de persani. Dinastiile Ġassanizilor din Siria, Palestina și deșertul sirian, precum și aceea a Lahmizilor din Hīra au fost între 400 și 600 d.Hr. vasale celor două imperii.

Despre secolele al VI-lea și al VII-lea d.Hr. s-au păstrat mai multe informații datorită poeziei arabe arhaice', „arhivă” care permite reconstituirea evenimentelor politice, a situației sociale și religioase dinaintea apariției islamului. Cele două mari imperii vecine se epuizaseră în lupte și ,, erezii” religioase interne ( de exemplu, monofizismul copt ); mai ales persanii sasanizi ( cu capitala la Ctesifon și având drept religie oficială mazdeismul ) erau osteniți după un lung război cu Bizanțul ( 502-545 ), precum și de nemulțumirile sectelor maniheiste și a coloniilor nestoriene. Triburile arabe din Transiordania și Hawran, ġassanizii, se convertiseră în bună parte la monofizism în secolul al IV-lea, după cum lahmizii ( Banū Lahm ) din confederația tribală Kalb trecuseră parțial la nestorianism; aveau deci și din punctul de vedere al credinței relații încordate cu suzeranii lor.

Credințe

Aceeași istabilitate caracteriza și situația socială, din cauza începuturilor citadinismului, concomitent cu păstrarea structurilor sociale nomade: clanurile se grupau în confederații, legătura sângelui continua să se izoleze de responsabilitatea colectivă; fără clan individul nu însemna nimic. În plus, tulburările religioase vădeau tendința păgânismului arab de a evolua spre monoteism: apăruseră hanīfii, care contestau politeismul, fără a se alătura însă marilor religii monoteiste. Iudeii își răspândeau învățăturile talmudice în marile oaze ( mai ales Yaŧrib ); creștinii  (începând cu ereticii, cu monofizismul iacobit al ġassanizilor, nestorianismul lahmizilor ) erau cunoscuți beduinilor nu numai prin misionariate ( precum cel din Origene, secolul al IV-lea ), ci și prin călugării, sihaștrii care trăiau în pustiu, cântați de poezia preislamică ( e frecventă comparația „ca o torță de sihastru” ).

Își mai făceau simțită influența maniheenii și mazdeenii. Credințele lor se suprapuneau diferitelor erezii și rituri din mai multele faze ale evoluției religiei beduinilor: fondului vechi de polidemonism ( cultul pietrelor, al ğinnilor și ġūlilor, portul amuletelor și practicile magice ), adorării sanctuarelor - situate în jurul unor izvoare, arbori sau stânci ( Ka’ba, lîngă izvorul Zamzam și Piatra Neagră, de pildă ) - credinței în zeități locale, în general adorate prin pelerinaj, prin înconjurări ale idolilor și jertfe.”

„Unele nume de zeități adorate de vechii beduini s-au păstrat în Coran: sunt pomeniți Wadd, întruchiparea puterii bărbătești, Suwa’, zeița frumuseții și a schimbării, Yaġūŧ, cu chip de leu, prin care era adorată puterea animală, Ya’ūq, întruchipând în formă de cal idealul iuțelii și Nasr ( vultur sau șoim ), zeul privirii agere ( spre lăuntru și spre afară ). Nu e vorba de divinitățile cele mai cunoscute la Mecca, ci de rămășițe ale cultului asiro-babilonian. Alți idoli apar citați în poezia veche sau în formule de jurământ.

Multe nume s-au păstrat în alcătuirea numelor proprii beduine - de pildă: ’Abd Manāt, „Robul zeiței Manāt”, Aws al-Lāt, „Darul zeiței Lāt”. Altele au dat chiar denumirile unor triburi - de pildă Hilāl, „tribul Semilunii”, Badr, „tribul Lunii pline”- iar numele „astrale” de persoane ( căci beduinii adorau cu precădere stelele ce-i călăuzeau prin deșert ) sunt foarte frecvente: Suhayl ( Canopus ), Turayyā ( Pleiadele), Šams ( Soarele) etc. Numele proprii dezvăluie uneori ce cult domnea într-un trib, fiind deseori singurul „monument” înălțat unui idol. Denumirile geografice ( de pildă muntele Qamar, al „Lunii”, sau muntele Kawkabān, „Muntele celor două stele ” ) arată răspândirea și importanța cultului astral ( Osiander, 1853 ).

În privința acestui cult, principalii zei recunoscuți de beduini, în afară de Lună și Soare, erau Aldebaran, Jupiter, Canopus, Sirius, Mercur. Soarele, care în arabă e de genul feminin, era adorat de himyariți, dar și în triburile Tamīm, Bakr, Mudliğ din Yemen, Anaza. Luna era slăvită în tribul kinānit și în ținutul  yemenit ( după cum se poate deduce din denumiri topografice ). Steaua Suhayl ( Capopus) era idolul tribului Tayy. Pleiadele ( Turayyā ) sunt deseori invocate mai ales de poeții triburilor Mudliğ și Qurayš, cei care au născocit și povestea lui Aldebaran care o pețește pe Turayyā ( Aldebaran, respins pentru că e sărac, își mână de atunci turmele în urma ei ca să-și dovedească bunăstarea - Hőfner, 1965:468 ). Jupiter și Mercur, dar și Saturn sunt planete invocate și în epoca preislamică, la Ka’ba, alături de Ba’alsamīn, zeul cerului, care avea drept simbol un vultur și era invocat pentru rodnicie, sau de zeul furtunii, Quzah ( curcubeul se mai numește și acum în arabă „arcul lui Quzah” ) ( Henninger, 1954:90 și urm.)

La granița dintre Oman și Hadramawt s-au găsit inscripții despre forme ale cultului lui Venus ( Luceafărul, ’Attār, simbolizat de un vârf de lance, o mână sau o antilopă ). Frecventele citări în poezia beduină ale unor simboluri precum vulturul, calul sau leul par a face referire la adorarea Soarelui.

Astfel se poate spune că păgânismul arab era dominat de cultul astral, deși erau deseori venerate izvoare, copaci sau pietre, cu lăcașuri ale sutelor de divinități. Acesta s-a perpetuat într-un mod deghizat și după islam, fiindcă „robi ai Soarelui” au existat în toate epocile. Aștrii erau imaginați ca persoane sau animale ( leul solar, șarpele, vulturul cu un șarpe în gheare,  taurul, antilopa ) ceea ce ar putea fi interpretat ca începutul unei mitologii.  Pentru mulți cercetători originea astrală a mitului e o dovadă a originii sale babiloniene - deci majoritatea elementelor mitice din poezia veche și folclorul arab au fost raportate la legendele babiloniene. Pe de altă parte, influența copleșitoare a islamului asupra devenirii arabilor nu a admis perpetuarea unor rămășițe socotite atât de        „dăunătoare” iar ceea ce s-a păstrat a fost denaturat. Gândirea mitică latentă se dezvăluie doar privirilor atente.

Ca și la asiro-babilonieni, relațiile cu divinitatea erau generate mai degrabă de teamă decât de iubire. Divinitatea ajuta la cunoașterea intențiilor acesteia, prin semne prevestitoare. Cicero spunea despre arabi că, asemenea frigienilor și cilicienilor, volatibus avium cantibusque, certissimis signis declari res futures portant

Appianus istorisește de asemenea că, trecând prin deșert pentru a scăpa de războiul egiptean, beduinul care-l însoțea a ghicit după strigătul unei ciori repetat de trei ori că în apropiere se afla un râu.”

„Animalele, ca forțe divine răspândite pe pământ, păsările care sfătuiesc și avertizează, accentul pe practici divinatorii privind solul, flora și fauna, precum și palmomanția și anumite tehnici ale extazului au fost caracteristici ale divinației tuturor semișilor ( Fahd, 1966:21-29 ). La fel ca la celelalte civilizații semite, și la arabi exista o afinitate între stilul profetic și cel poetic.

Credința care îi domina cu adevărat pe vechii beduini era în fatalitate, timpul-destin, dahr. Singurul document - și acela nesigur din punctul de vedere al autenticității - care s-a păstrat despre credințe, rituri și care relatează despre concepțiile vechilor beduini cu privire la fatalitate,viață și moarte rămâne poezia preislamică, sursă ce nu putea fi ocolită nici de istorici, nici de cercetătorii istoriei religiilor. Astfel, în Hamāsa - antologia compilată de Abū Tammām (m. 846 ), una dintre cele mai cunoscute ( datorită admirabilei ediții Freytag) antologii de poezie preislamică - apar câteva sublinieri memorabile: pentru al-Gatamāš al-Dabbī ( secolul al VII-lea), istoria tribală e interpretată prin lentila timpului-destin ( „mîna sorții n-o poți frânge” ); pentru ’Āqib ibn ’Ulfa al-Murrī soarta e pe rând bună sau rea, datoria omului fiind să poarte toate aceste semne ale voii destinului ( „Ce multe haine are dahr! La rându-ți poartă-le pe rând/ așa cum vin în calea ta: de-s zdrențe sau de-i nou veșmânt”). Chiar dacă era creștin, și al-A’šā ibn Maymūn ( m.cca 629 ) vorbește despre timpul-destin ca despre un paznic „atent în orice clipă”, necruțător și fatal („Rotindu-ne întruna, al-dahr nu scutește/nici tineri, nici bătrâni- dacă e voia sa!/O lume de-ai străbate fugind de frica morții, / să fugi cât de departe, și tot te-ar înhăța!”). Nici la începuturile islamului concepția despre soartă nu se schimbase: pentru omeyadul satiric al- Hutay’a ( m.cca 660) timpul-destin se schimbă neîncetat, devenind prin această permanentă schimbare ucigător ( „Pe viața ta! Îți jur că n-am văzut suflare/de om, cît timp trăiește, să aibă-aceeași stare:/atâta se tot schimbă destinul, că-l ucide-/destinul însă-i veșnic nemuritor și tare./ Când pleacă tinerețea, de-a pururi e plecată/ și nu se mai întoarce cu nicio alinare./ Dorești fierbinte viața și viața-i poate lungă,/dar numai chin se-alege din orice amânare”„Caracteristicile deosebite ale vieții păstorilor nomazi, semiizolarea de restul lumii au determinat crearea unei civilizații proprii, cu trăsături cu totul specifice. Monotonia unei vieți limitate la supravegherea turmelor în vastitatea deșertului și nesfârșitul șir de războaie, întreținute de conflictele și rivalitățile tribale, au dezvoltat și întreținut pasiunea arabilor nomazi pentru poezie. Războaiele interminabile, în care principalul mobil îl constituia dobândirea gloriei, au format motivul esențial al versurilor care se recitau noaptea în jurul focurilor de tabără.”

Ta’abbata Sharran ( ?/aproximativ 530 )

„Numele său adevărat este Thabit ibn Djabir Sufyan, iar în legătură cu porecla sub care este cunoscut în istoria literară, sursele arabe clasice dau mai multe explicații. Provenea din tribul Fahm. Alături de Al-Shanfara al –Azdi și Amr ibn Barraq, este unul dintre cei mai reprezentativi poeți briganzi dinArabia primitivă.Atât viața sa plină de aventuri, cît și poemele care i se atribuie sunt o oglindă a spiritului preislamic, a virtuților cavalerului rătăcitor, devenit erou de legendă ( aproape toată viața sa a participat la luptele cu triburile Hudhayl și Badjila) sunt întruparea hotărârii, curajului, demnității și înțelepciunii, generozității și ospitalității- virtuți ale arabului beduin, pe carew le vom regăsi învăluite de o aureolă mitică la numeroși poeți arabi din secolele următoare.

Ni s-au păstrat de la el doar fragmente de poeme, în antologiile clasice. Unul dintre poemele sale mai importante, în care celebra o rudă căzută pe câmpul de luptă, a inspirat o poezie a lui Goethe

Ar fi murit pe la anul 530, pe muntele Numar, în teritoriul tribului Hudhayl, în cursul unei lupte ( cf. Yaqut).                                           

Râd colții soartei

În fața unui trib să-l laud: fericit

să fie, cum și eu sunt de turma ce-am primit!

El, care nu se plânge lovit de nenoroace,

de multe năzuințe și țelul ne-mplinit,

el, stând într-o pustie și înnoptând în alta

decât pe deșelate primejdii-a călărit,

întrece orice semne-ale vântului, în goană,

când somnu-i coase ochii, stă paznic neorbit

și strajă veșnic trează e inimii, cu ochii

la sabia lucindă, la vârful ascuțit.

De-l cheamă vreun ortac la strălucite fapte,

râd colții-n gura soartei de pofta ce-a poftit;

el,ce-n singurătate-și aflase mulțumirea

se lasă dus când tatăl de aștri s-a-ncâlcit.”

Imrū’u l-Qays

„Imrū’u l-Qays bin Huğr ibn’Amr al- Kindī e cunoscut sub numele de „prințul poeților” - pe care îl poartă nu doar la figurat: era fiul unui rege kindit, conducător  al triburilor Asad și Gatfān. Tribul Kinda venise în Nağd, din sudul Arabiei, încă din secolul al IV-lea. Legenda ( mai degrabă decât documentarea istorică ) spune că poetul a călătorit, după moartea tatălui său, pe care a jurat să-l răzbune, prin teritoriile stăpânite de acesta și mai departe, ajungând la curtea lui Justinian.”

,,Tatăl său era rege și peste triburile Asad și Ghatafan. La un moment dat, tribul Asad s-a revoltat împotriva suveranului, reușind să-l asasineze. Se spune că din  ziua aceea, Imru’ al Qays n-a mai avut altă preocupare în afara strădaniei de a-și răzbuna tatăl. Atunci ar fi rostit și emistihul devenit celebru și intrat în paremiologia arabă: Al-Yawma khamr wa ghadan’amr /„Astăzi vinul și mâine lucrul serios ”. După unii, dictonul ar aparține lui Al-Muhalhil, care l-ar fi rostit la aflarea știrii morții fratelui său.”

„Ajutat, la început, de triburile Bakr și Taghlib, Imru’ al Qays a reușit să cauzeze pierderi grele adversarilor rebeli ) care îi uciseseră tatăl. Dar curând după aceea, socotind că a fost suficient de răzbunat, acești aliați îl părăsesc. El caută în continuare sprijin printre triburi, dar fără folos, iar regele Hirei, Al-Mundhir ibn Ma’ al-Sama’, a trimis trupe în urmărirea lui, din cauza unei vechi dușmănii între el și kind-iți. În acest moment, Imru’al Qays a ajuns la palatul prințului-poet al Samaw’al din Tayma’, care l-a adăpostit și i-a păstrat armurile, punându-l în legătură cu regele ghassan-id Al-Harith, iar acesta, la rândul său, l-a ajutat să ajungă la împăratul Justinian la Constantinopole. Se spune că împăratul l-ar fi primit destul de bine și ar fi fost de acord să-i ajute să-și răzbune tatăl și să-ți redobândească tronul. O altă versiune ne spune că împăratul l-ar fi numit chiar guvernator al Plestinei. Unii pun această primire favorabilă pe seama faptului că Imru’ al-Qays era creștin ( firește, o supoziție rămasă neconfirmată ). Se presupune, de asemenea, că împăratul bizantin ar fi urmărit, prin sprijinul acordat poetului, să contracareze strădania regilor persani de a-și extinde dominația asupra regiunilor locuite de arabi.

Pe drumul întoarcerii în apropiere de actualul oraș Ankara, Imru’ al-Qays s-ar fi îmbolnăvit de variolă și ar fi murit, pe la anul 541, când nu împlinise încă patruzeci de ani. Legenda pune moartea sa pe seama unei tunici otrăvite oferită în dar de împăratul Justinian. De la boala de care a suferit poetul provine și una dintre poreclele sale, Dhu al-quruk. „Cel cu răni”, alături de alte porecle, dintre care Al-Malik al-dillil „Regele rătăcitor”, își are originea în îndelungatele peregrinări ale poetului.

Poziția lui deosebită printre poeții preislamici se datorează atât cultului pe care i l-au consacrat unii savanți de la Basra, chiar dacă planează îndoiala asupra autenticității unei bune părți din versurile sale, cât și unor aprecieri atribuite Profetului Muhammad și califului Ali. Se spune că Profetul  l-ar fi numit pe poet „port-drapelul poeților și conducătorulu lor spre iad ”. Califul Ali i-ar fi apreciat ingeniozitatea și mobilul dezinteresat care a stat la baza poeziei sale.

Poemele atribuite lui Imru’al-Qays au fost strânse în culegeri pe la sfârșitul secolului al VIII-lea, iar pe baza confruntării acestor culegeri, în secolul al IX-lea au apărut două variante ale diwan-ului său: una întocmită de Ibn al- Sikkit, cealaltă de Al- Sukkari. Ne-au parvenit, de asemenea, numeroase comentarii despre creația sa poetică, unele integral, altele fragmentar, în lucrări filologice și de critică.

Superioritatea lui Imru’al-Qays asupra celorlalți poeți preislamici se datorează în primul rând subtilității metaforei sale și modului iscusit în care a valorificat o serie de procedee și teme poetice tradiționale. Se afirmă că el ar fi creatorul poemului amplu qasida; acest primat este atribuit însă de unii cercetători clasici unchiului său, poetul Al-Muhalhil. Oricum, Imru’al-Qays este unul din întemeietorii poeziei arabe și a exercitat o puternică influență asupra generațiilor de poeți din secolele următoare, inclusiv din perioada abbasidă. El este considerat și întemeietorul ghazal-ului, în forma sa de preambul ( nasib ) al poemului amplu ( qasida ), prin stabilitatea cadrului în care plasează acel fragment liric ( al-atlal - urmele locului de popas al tribului  iubitei: cele trei pietre cu rolul unor pirostrii pe care se așeza vasul pentru fiert, șanțurile pe care se scurgea apa din jurul cortului etc. ) și prin faptul că s-a oprit pe acest loc de popas, plângând după femeia dragă și îndemnându-i pe prieteni să-i împărtășească durerea, rememorând apoi aventurile sale războinice. Această schemă consacrată de mu’allaqat-a lui Imru’ al-Qays va apărea ca un laitmotiv în cele mai multe poeme ample, cu mici variații, multe secole de-a rândul. O serie de elemente din descrierea femeii iubite au fost preluate, de asemenea, de poeții din generațiile următoare.

Imru’al-Qays este un maestru al descrierilor, fiind imitat și în această privință de poeții care i-au urmat. Sunt celebre descrierile sale de cai și comparația lor cu diferite animale și păsări ( gazela, struțul, vulturul, vulpea, lupul ) sau elemente ale naturii ( stâncile, ploaia, muntele ), descrierea fulgerului, deșertului. Mulțimea comparațiilor oferă poeziei sale o nesfârșită bogăție de imagini care se succed cu mult dinamism.”

„În periada modernă, diwan-ul lui Imru’al-Qays s-a bucurat de o atenție deosebită din partea cercetătorilor occidentali și orientali. În 1837, bazându-se pe manuscrisul culegerii întocmite de Al-Asma’i, de Slane publica la Paris o primă variantă a diwan-ului conținând 28 de poeme. În 1870, Ahlwardt scoate la Londra o nouă ediție, conținând 68 de piese, reproducând culegerea lui Al-Sukkari, cu adăugiri luate din diverse surse. Au existat și câteva ediții în Orient, detașându-se cea a lui Al-Sandubi ( Cairo, 1930) și cea apărută la Beirut în 1958.”

„Mu’allaqa lui Imrū’u-l Qays e considerată deschizătoarea patrimoniului literar preislamic, fiind emblematică pentru structura qasīdei monorimate și pentru bogăția limbii literare și comparațiilor. Portretul poetului transpare ca al unui degustător de frumos, darnic, elocvent, străbătând cu îndrăzneală deșertul. Cu toate că nu e sapiențială, ci mai degrabă descriptivă, mu’allaqa lui Imrū’u-l Qays deschide această antologie nu numai pentru a păstra tradiția sau datorită poeticității sale, ci și pentru că scoate în evidență vechile valori ale vieții beduine, inclusiv cele vădind deschiderea nomazilor față de imperiile înconjurătoare ( comparațiile legate de monahismul creștin ). De asemenea, e vădită o ierarhie a simbolurilor ( iubirea călăuzitoare, vânătoarea ca ritual, furtuna purificatoare regenerând timpul și repetând creația ). Textul poate fi citit ca un poem al erosului transfigurat, aducând valori psihologice pozitive într-o logică erotic-cinegetică a vieții care învinge nerodnicia deșertului ( Tartler, 1974:69-78 ).”Din Mu’allaqa

Spuse Imrū’u-l Qays ibn Huğr ibn’Amr al-Kindī:

                                Opriți-vă-n amintirea iubitei să plângem pe cale

                                între al-Duhūl și Hawmal, popas cu dune domoale,

                                între Tudah și al-Miqrāt, unde urma se țese

                                Între vântoasele sudice și boreale.

                                […]-Jur pe Allah, îmi spuse, că nu pot

                                să opresc împlinirea ispitelor tale!

                                Am scos-o din cort și ca să se ascundă

                                urmele, își târa ale vălului poale.

                                Am tras-o spre mine și ea s-a -nclinat

cu șoldul de lujer și glezne florale;

                                mijlocul alb și subțire, iar pieptul

                                lucind de oglinzi șlefuite-n metale.

                                Are albeața gălbuie a perlei

                                hrănită de vechi limpezimi abisale,

                                își ferește cu ochii gazelei de Wağra

                                când are pui, obrazul cel moale.

                                Gâtul e ca al gazelelor albe,

                                mai potrivit și-stelat cu opale.

                                Părul-cărbune i-acoperă spatele

                                din belșug, cum ciorchinele des de curmale.

                                Cosițele, când le ridică, se pierd

                                în încolăcirile sculpturale.

                                Coapsa ca frâul de piele subțire

                                Pe tulpini de papyrus pățețte agale.

                                Mosc e asupra patului ei, dimineața,

                                și haina nu-și leagă, când se se scoale:

                                o prinde cu gingașe degete netede

                                ca lemnișoare de ishil , egale;

                                luminează ca torța sihastră ce-o poartă

                                prin întuneric mâini monahale Cu dragoste-aprinsă o privesc, ela vârsta'                                când prinde-o copilă să-mbrace miğwale-Dispar rătăcirile din copilărie,

                                dar n-am să pierd ritmul inimii tale,

                                chiar dacă-adesea vrăjmașe povețe

am respins, alungând pentru tine cabale,

                                și chiar dacă noaptea ca marea mă-ncearcă

                                adesea cu feluri de văluri de jale.

                                I-am spus nopții, pe când, întinzându-și spinarea

                                se pregătea să se-nalțe-n rafale:

                                -O, noapte, te luminează cu zorii,

                                deși nu mai sper bucurii matinale!

Dar cât ești de lungă, stelele parcă-s

                                legate cu funii de stânci colosale….”

Bibliografie

• Grete Tartler, „Înțelepciunea arabă. De la preislam la hispano-arabi”, Ediția a

III-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2014;

• „Antologie de poezie arabă. Perioada clasică”, volumul I, Editura Minerva,

București, 1982;

This article "Poezia arabă în epoca preislamică, Ğāhilīya (secolele VI-VII)" is from Wikipedia. The list of its authors can be seen in its historical and/or the page Edithistory:Poezia arabă în epoca preislamică, Ğāhilīya (secolele VI-VII). Articles copied from Draft Namespace on Wikipedia could be seen on the Draft Namespace of Wikipedia and not main one.

---

 Facebook Page

 Follow us on Twitter !

Read or create/edit this page in another language

• Poezia arabă în epoca preislamică, Ğāhilīya (secolele VI-VII) in English