Doctrina politică umanistă

Doctrina politică umanistă constituie o doctrină și o mișcare politică a mileniului III, dezvoltate inițial în România de profesorul Dan Voiculescu, prin contribuțiile sale teoretice acumulate de-a lungul a două decenii.

Doctrina politica umanistă se înscrie pe linia marilor idealuri umaniste moderne, dar se deosebește profund de alte teorii și grupări umaniste contemporane și face o cotitură radicală față de tradiția umanistă, care era preponderent abstractă sau retorică.

Istoric

Umanismul devine un influent curent literar și artistic, între sec.XIV-XVI, avându-i ca iluștri reprezentanți pe Leonardo Da Vinci, Michelangelo, Machiavelli, Shakespeare sau Dimitrie Cantemir. La începutul secolului XXI, se vorbește deja despre "umanismul civic" - Bürgerhumanismus- termen folosit pentru prima dată de Hans Baron, în 1925. În 1933, odată cu publicarea "Manifestului umanist", apare o primă tentativă de definire a unei doctrine politice umaniste. Ulterior noi autori și noi școli de gândire au căutat noi definiții și noi formulări ale unei doctrine politice umaniste.

Grupări umaniste contemporane

În primul rând, umanismul în variatele sale forme s-a axat totdeauna pe deziderate și opțiuni politice grandioase, dar a împins în planul secund realitățile socio-economice, și, mai ales, a neglijat stringențele ce decurg din însăși natura umană. Și azi, umanismul latino-american se axează pe idealul non-violenței, iar umanismul secular european pe acela al libertății de conștiință și exprimare, ambele mișcări concentrându-se mai ales pe deziderate principiale, și nu pe realitățile imediate sau pe instrumente bine determinate de depășire a obstacolelor economico-sociale. De aici, și ecoul modest al acestor tendințe umaniste tradiționale, ce nu oferă omului contemporan soluții efective, practice, la gravele sale probleme.

Fără a contesta valorile non-violenței și ale libertății de conștiință, umanismul pragmatic construiește un alt proiect de gândire și acțiune politică, inspirat de realitățile lumii contemporane și menit să ofere răspunsuri practice la marile probleme care amenință umanitatea. Este timpul ca umanismul să depășească stadiul declarativ și să se ancoreze direct în societate.

Umanismul lui Voiculescu

Umanismul descris de Dan Voiculescu nu se limitează la descrierea situației alarmante în care a ajuns societatea contemporană, ci oferă o explicație sistematică a cauzelor crizei contemporane. În centrul acestei explicații stă identificarea sursei principale a dificultăților și tensiunilor existente: incapacitatea sistemului bipolar capital – muncă, axat pe antinomia dintre omnipotența producătorilor de profit și neputința deținătorilor forței de muncă, de a valorifica talentul, energia și inventivitatea depozitate în masa cetățenilor (din diverse categorii sociale) în vederea unei creșteri ample a productivității, apte de a genera bunăstarea necesară pentru asigurarea bunei cooperări și a armoniei sociale. Bipolaritatea capital-muncă a favorizat la cote absurde o minoritate privilegiată, a marginalizat excesiv majoritățile sociale, și, lucrul cel mai grav, a comprimat clasa de mijloc (garantul echilibrului social), privând inovatorii - oamenii cu spirit întreprinzător, cu creativitate și energie constructivă – de resursele necesare afirmării inventivității lor și amplificării maximale a beneficiilor publice rezultate din această inventivitate. Diminuarea clasei de mijloc, și a capacității ei de a echilibra-dinamiza  jocul economic și social, este simptomul decisiv al eșecului acestei bipolarități.

Umanismul demonstrează că singura soluție durabilă a crizei contemporane este abandonarea antinomiei tensionate capital-muncă, prin înlocuirea bipolarități respective cu o tri-polaritate capital – inovație –muncă și prin repunerea clasei de mijloc în poziția centrală, de factor esențial al echilibrului social și economic. Societatea polarizată, afectată de o ruptură catastrofală între minoritatea omnipotentă a celor 1% și masa inertă a celor 99% de deposedați și marginalizați, nu va putea niciodată soluționa dificultățile de parcurs și înfrunta crizele. Nu numai că o atare societate scindată până la absurd va fi minată de tensiuni economice incontrolabile, dar însuși sistemul politic democratic va fi – așa cum s-a și dovedit deja – redus la o caricatură, căci

“Nu se pot aplica principii democratice acolo unde cetățenii sunt captivi datorită unor fenomene ca sărăcia, lipsa educației, dictatura, controlul serviciilor secrete, interese oligarhice etc. Într-o țară unde nu există o clasă de mijloc care să reprezinte peste 70% din populație, democrația este o himeră.”

Umanismul susține dezvoltarea masivă a clasei de mijloc, ca garant al creativității, bunăstării și stabilității sociale.

Umanismul si liberalismul

Doctrina umanistă pune în centrul modelului său politic ideile regimului constituțional democratic, axat pe libertate, limitarea puterii și democrație. Din acest punct de vedere, umanismul și liberalismul politic nu se deosebesc, chiar dacă ele pot oferi soluții sensibil distincte la diverse probleme politice de amănunt.

De exemplu, ideea limitării puterii. Întrucât liberalismul, și civilizația modernă în general, consideră că puterea politică aparține în ultimă instanță tuturor cetățenilor, nu unor elite sau persoane influente, se ridică problema exercitării controlului civic asupra oamenilor politici aflați în funcțiile de conducere, problema limitării puterii acestora și a supravegherii lor de către națiune. După Locke, diverși autori – Montesquieu, James Madison și alții – au oferit răspunsuri la această problemă, răspunsuri constând în esență în soluții ca: limitarea mandatelor de conducere, atribuirea mandatelor prin vot liber, democratic, separarea puterilor (legislativă, executivă și judecătorească) și echilibrarea lor reciprocă, pe baza principiului contrabalansării fiecărei puteri prin celelalte. Toate aceste idei constituționale urmăreau, evident, să prevină excesul de putere, abuzul de putere practicat de cei aflați în funcții de conducere, și, în ultimă instanță, să elimine riscul transferării ilicite a puterii de la persoanele individuale, de la cetățeni, la grupuri mici de lideri sau persoane privilegiate.

Nu numai că aceste idei ale liberalismului politic se bucură de aprobarea deplină a doctrinei umaniste (de altfel, umanismul clasic european a contribuit și el la elaborarea lor, încă din sec. XVI), dar mișcarea umanistă pe care Dan Voiculescu a inițiat-o face din aceste principii o prioritate absolută: constatând că, în ciuda garanțiilor constituționale binecunoscute, există și continuă să se manifeste tendințe de a abuza de putere și de a exercita mandatele politice, administrative sau chiar juridice în direcția satisfacerii unor interese ascunse, nu a intereselor publice recunoscute democratic, doctrina umanistă pledează pentru o mobilizare continuă în favoarea respectării principiilor limitării puterii și a controlului reciproc al principalelor puteri în stat. Umanistii cred în ideea toleranței zero față de abuzul de putere, și cer sancțiuni imediate, severe, față de orice manifestări de acest tip. Din nefericire, așa cum vedem deseori, inclusiv în România, diverse interese politice ascunse, interne sau externe, tind frecvent să tolereze și chiar să încurajeze asemenea excese nedemocratice.

O altă idee este aceea a maximizării libertății individuale. Deși exista în germene la Locke, și era menționată și de Kant, ideea este dezvoltată pe larg de John Stuart Mill în celebra sa carte Despre libertate. Ea afirmă că societatea este datoare să acorde fiecărei persoane, fiecărui individ, o maximă libertate individuală, cu condiția însă ca aceasta să rămână pe deplin compatibilă cu o libertate identică acordată celorlalți oameni.

Un nou tip de societate

Umanismul in viziunea lui Dan Voiculescu nu urmărește realizarea unor simple corecții la sistemul actual, ci propune un nou tip de societate: o societate a armoniei, cooperării și respectului egal atât pentru binele public, cât și pentru cel individual, depășindu-se astfel unilateralitatea atât a socialismului (care postula binele comun în dauna celui individual), cât și a capitalismului clasic, care neglijează binele public și bunurile publice, lăsând loc exceselor individualiste.

Prin amplificarea fără precedent a clasei de mijloc, prin transformarea majorității cetățenilor în proprietari și întreprinzători mici sau mijlocii, se poate pune capăt polarizării și tensiunilor sociale, se poate descătușa energia creatoare a oamenilor înzestrați cu calități antreprenoriale și, prin asigurarea prosperității, se pot crea condițiile pentru îmbinarea intereselor individuale cu cele publice, a binelui personal cu binele general.

Umanismul propune un model social, economic și politic în care criteriul fundamental al unei noi diviziuni sociale este reprezentat de capacitatea de a crea și de a participa la creația de valoare utilă socialmente. Individul, conform acestei concepții, nu mai reprezintă doar o valoare statistică marginală, ci un element esențial pentru societate,

Atributele esențiale ale ființei umane, în viziunea umanistă sunt: Libertatea (cu cele trei expresii ale ei: libertatea de acțiune, libertatea de posesie și libertatea de exprimare) și Atributul creației. Dacă în concepțiile tradiționale individul și colecti­vitatea sunt tratate ca entități separate și uneori chiar antagonice, în concepția umanistă ele sunt nu numai complementare, ci chiar contopite organic.

Cunoașterea și capacitatea de creație reprezintă forțele motrice ale dezvoltării, conform abordării umaniste.

O societate care are ca filozofie politică dominantă umanismul poate genera revoluția procesului generator al prosperității asigurând un echilibru corect între bunăstarea individuală și responsabilitatea socială, dintre libertatea de acțiune și conformarea în raport cu normele societale general acceptate, între spirit întreprinzător și responsabilitate față de valorile societale de bază.

Caracteristici ale doctrinei umaniste

Ancorarea umanismului în realitate are o dublă natură: pe de o parte, este vorba de a fundamenta aranjamentele sociale și economice pe tendințele definitorii ale esenței umane, care sunt interesul și teama, tendințe a căror neglijare explică în mare parte eșecurile istorice atât ale capitalismului clasic cât și ale socialismului. Umanismul pleacă de la constatarea, îndelung confirmată de experiența modernă, că nimic solid și durabil nu se poate construi atâta vreme cât aceste tendințe înrădăcinate în natura umană sunt ignorate, atâta vreme cât se mizează pe doleanțe sau speranțe utopice. Imperativul umanist este, dimpotrivă, ca aceste forțe prime ale individului și ale comunităților să fie recunoscute ca atare, captate și dirijate constructiv, pentru depășirea obstacolelor existente. Nu este de nici un folos discursul emoțional care doar blamează violența; ceea ce se impune este găsirea factorilor care angrenează violența în procese distructive sau auto-distructive, generatoare de probleme și dificultăți, în vederea anihilării acestor factori și, prin aranjamente juridice și instituționale adecvate, pentru canalizarea energiilor naturale potențial violente către obiective constructive.

Statul umanist

Modelul de stat propus introduce modalități noi de exprimare a votului, care ar trebui, în viziunea umanistă, să asigure o mai corectă reprezentare a opțiunilor cetățenilor.

• votul fracționat, ce acordă fiecărui cetățean posibilitatea de a-și distribui votul proporțional cu intensitatea intențiilor sale de vot, adică a simpatiilor sale politice, care pot fi multi­ple. El poate acorda fracțiuni de vot unuia sau mai multora dintre candidați, după cum e deplin sau doar parțial convins de oportunitatea respectivei alegeri. Fracțiuni din dreptul de vot pot fi eventual utilizate ca voturi negative, pentru blocarea unei opțiuni care i se pare cu deosebire inoportună.

• votul electronic direct, pornind de la ideea că tehnologia informatică actuală sau viitoare va permite, în condiții de per­fectă corectitudine a scrutinului, exprimarea directă a opiniei întregului electorat, în chestiunile de interes public, inclusiv legiferarea. votul electronic continuu, prin care susținerea sau respin­gerea unei anumite opțiuni politice, de exemplu a unui guvern, să fie exprimate în orice moment de timp doresc alegătorii.

Instituțiile statului, conform viziunii umaniste, sunt esențiale pentru asigurarea redistribuirii valorii create de către societate. În același timp ele trebuie să asigure perpetuarea valorii definite ca valoare utilă socialmente. Astfel, sunt propuse noi ministere, precum:

• Ministerul de Stat al Valorii, cu subdiviziunile sale axate pe Identificarea Valorii, Cultivarea Valorii și Exploatarea Valorii.
• Ministerul Achiziției și Prelucrării Informației, care va avea ca obiectiv micșorarea incertitudinii.
• Ministerul Armonizării Producției cu Consumul, care va evita și supraproducția din capitalism, și penuria din comu­nism.
• Ministerul Anticorupție.
• Ministerul Convecției Sociale, care va veghea la armo­nizarea dintre valoare și responsabilitățile sociale pe de o parte, dintre merit și recompensă pe de altă parte.

La nivelul instituțiilor puterii judiciare, umanismul propune, de asemenea introducerea de noi astfel de instituții:

• Curtea pentru Bioetică;
• Curtea pentru Creație și Proprietate Intelectuală;
• Curtea pentru Protecția Specificității și Diversității Cul­turale;
• Curtea pentru Delicte Ecologice sau Contra Generațiilor Viitoare;
• Curtea pentru Ciber-Etică.

Vezi și

• Partidul Puterii Umaniste (social-liberal)
• Umanismul românesc

This article "Doctrina politică umanistă" is from Wikipedia. The list of its authors can be seen in its historical and/or the page Edithistory:Doctrina politică umanistă. Articles copied from Draft Namespace on Wikipedia could be seen on the Draft Namespace of Wikipedia and not main one.

---

 Facebook Page

 Follow us on Twitter !

Read or create/edit this page in another language

• Doctrina politică umanistă in English