Ion Noja
Biografie[modificare]
Ion Noja ( n. 9 martie 1942 în comuna Sânmihaiu-Almașului, jud. Sălaj, România;) este un poet si prozator român, membru http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/; tatăl prim-balerinei Simona Noja-Nebyla; absolvent al Liceului "Simion Bărnuțiu" din Zalău (1960), unde profesoara de limba română, Viorica Oțelea, îi descoperă talentul și îl îndrumă spre cariera de scriitor; absolvent al Facultății de Filologie (azi Facultatea de Litere) de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (1965);
Volume publicate[modificare]
Poduri suspendate, versuri (1979) Editura Dacia, Cluj.Napoca
Umbra faraonului, versuri (1981) Editura Dacia, Cluj-Napoca
Függöhidak (Poduri suspendate) volum tradus in limba maghiară la Editura Kriterion, București: -traducător Veress Zoltan- (1983)
Geamantanul cu greieri, versuri (1985) Editura Dacia, Cluj-Napoca
Discuție în crângul de liliac, proză scurtă (1988) Editura Dacia, Cluj-Napoca
Serbare cîmpenească, roman (1989) Editura Dacia, Cluj-Napoca ISBN 973-35-0095-X
Singur printre mafioți, roman polițist ( 1991) Editura Colocvii, Cluj-Napoca
Șapte la rând, roman polițist (1991) Editura Colocvii, Cluj-Napoca
Vânătoare la New York, roman polițist (1992) Editura Colocvii, Cluj-Napoca
Anamara, roman polițist (1994)
Nu am nici o dovadă, versuri (2001) Casa Cărții de Stiință, Cluj-Napoca ISBN 973-686-122-8
Manual de tristeți folositoare, cugetări (2006) publicat la Editura Colocvii, Cluj-Napoca ISBN: 973-95510-1-7
Întăinuiri la vedere, cugetari , Editura Eikon, (2015)
Solarele ascunderi, versuri, Editura Eikon (2015)
Fluturi de lampă, Editura Caiete Silvane (2016) ISBN 978-606-8464-96-1 si ISBN 978-606-8699-85-1
Poduri suspendate, versuri (2020) reeditat electronic Ed.Colocvii, Cluj-Napoca ISBN: 978-606-93888-5-3
Umbra faraonului, versuri (2020) reeditat electronic Ed.Colocvii, Cluj-Napoca ISBN: 978-606-93888-6-0
Publicații[modificare]
http://revisteaua.ro/old/core/numere/2015/Steaua_3_4_2015.pdf (pag.75)
Referințe critice[modificare]
Despre poezia lui Ion Noja au scris:
Ion Buzași, Ilie Călian, Nicolae Ciobanu, Ștefan Damian, Victor Felea, Dinu Flămând, Viorel Horj, Iuliu Pârvu, Irina Petraș, Petru Poantă, Ion Pop, Adrian Popescu, Titu Popescu, Zaharia Sângeorzan, Alex Ștefănescu, Nicolae Stoie, Laurențiu Ulici, Mircea Vaida, s.a.
Din referințele critice:
Petru Poantă, Postfata la Poduri suspendate, 1979: "Dacă am accepta o tipologie pe cît de răspândită pe atât de falsă, Ion Noja începe să scrie cu adevărat și să publice poezii la "vîrsta" romanului. Reținut, până la timiditate, cu propria-i producție, dar în același timp serios și grav, când mi-a citit primele poeme, omul m-a surprins prin pudoare și ingenuitate, după cum poeziile m-au șocat prin "materialitatea" densă a limbajului. Aveam certitudinea descoperirii unui poet veritabil...Temperament activ, uneori de o impulsivitate benignă, inteligență "naturală", fără prejudecăți, el este dublat de o sensibilitate vie, într-o continuă alertă, când amar-ironică, ușor depresivă, când visător-nostalgică, sau discret patetică. Această mobilitate este deosebit de fertilă și va coagula într-o "retorică" febrilă, agitată. Ritmul are mișcări imprevizibile, cu planări calme și unduiri feline, "gîfîit" altădată sau biciuitor, cu urcări somptuoase și căderi bruște. Și aceasta de multe ori la nivelul aceleași poezii. Nu e doar o întîmplare, căci sub impresia de spontaneitate, poemul este de fapt o "răbufnire" organizată, o "pulsație" aproape agresivă de metafore structurate într-o idee clară. (...) nu neapărat în "idei", în "teme" trebuie căutată esența universului lui Noja, ci în exhibarea violență a figurilor.(...) Poezia este, prin urmare, anti-natură, o uriașă arhitectură de metafore expansive, devorante, iar poetul un "damnat" la o " veșnică trudă". (...) Poezia l-a luat în posesiune iar halucinația șoimului îmbătrînit, amenințat de a fi devorat de propriile-i victime trebuie înțeleasă ca o parabolă: resurectia sensibilității reprimate."
Petru Poantă, despre Umbra faraonului, în Radiografii 2, (pag. 100), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983
„Când debuta în 1979 cu Poduri suspendate, Ion Noja surprindea printr-o mai puțin obișnuită materialitate a limbajului. Cu al doilea volum, Umbra faraonului, confirmă o vocație indiscutabilă, după cum definește o formulă pe cât de originală tot atât de „programatică“ în poezia contemporană. Sub aparențele unui tradiționalism, cel puțin în structura de suprafață a versificației, el descinde de fapt din tradiția de adâncime a lirismului nostru interbelic, asimilând nu atât experiența unor formule cât mai ales o sensibilitate pentru care expresivitatea debordant rafinată a limbajului înseamnă un mod de recuperare a precarității ființei umane în lume. Poetul are o părere foarte „înaltă“ despre creație; el scrie cu sentimentul că renunță la viață dar pentru a se vindeca de o boală cosmică: efemerul existenței, perisabilitatea ei în temporal. Poezia aceasta își recaută condiția ei taumaturgică și de aceea nu se îndoiește nicio clipă de sine. Ea trebuie să existe pentru a putea umple golul devorant al timpului. Și există: plenară, palapabilă, de o poftă nesățioasă de imagini, exasperată parcă, vecină cu bulimia. Ai impresia că Ion Noja inventează acum poezia, într-atât de obstinată este voința de a da corporalitate abstractului. Evident, nu este vorba de inserția concretului, a „realelor“ în spațiul poemului, așa cum se întâmplă într-o anumită direcție a liricii actuale, ilustrată să spunem de Petre Stoica. Avem de-a face cu o densitate a „figurilor“, cu o expresivitate metaforică de tip „clasic“. Poetul nu lucrează cu colaje, prin aditionare de imagini; nu aglomerează adică o suprafață dată ca obiectivitate. Dimpotrivă, construiește riguros, într-o arhitectură viguroasă deși imprevizibilă prin trasarea unor „fațade“ când abrupte, răsucite spăimos, când de o eleganță și sobrietate dorice. Și aici apare personalitatea autorului: retorica tradițională, în aparență îndrăgostită doar de propria-i gesticulație, ascunde de fapt o pulsație surprinzătoare a „dezordinii“, o febră teribilă a discursului în care calmul relatării neutre alternează cu șocante prăbușiri de ritmuri. În plinătatea ei, este „retorică“ în stare de alertă, vie, „materie“ imaginată mișcătoare și gânditoare. Rupturile acestea de la nivelul strict formal corespund unor combinații similare de registre în atitudinea lirică propriu-zisă, în structura de adâncime așadar. Meditația gravă, solemnă și melancolică (melancolia fiind aici o formă intelectuală a tristeții) este contrapunctată de ironii subtile, un carnavalesc sui-generis al imaginarului. Sau, în erotică îndeosebi, o tandrețe încrâncenată este mereu asimilată cu o ironie tandră. Senzualitatea, bănuită, expiază aici în transparență și inefabil, pentru a izbucni, în același regim carnavalesc, într-un crochiu de pastel, bunăoară („Cu degetele trase în umede mănuși /Mă pipăie o ploaie indecent“) Inefabilul însuși sau transparența, când devin subiecte exprese, sunt tratate într-o corporalitate masivă, agresivă chiar, din aceeași uimită descoperire, în fond, a purității alterate, precum și dintr-o spaimă rece, a unei sensibilități amânate, de a nu spune totul. Însă mai este și altceva: știința subtilă a contrapunctului, o „lege“ fundamentală în poezia modernă. Și pentru a ilustra într-un fel cele afirmate, iată această“ erotică“ de excepție, o intuiție în eros a „trecerii“ și o halucinare a îmbătrânirii prin inefabil, deopotrivă. Prin frumusețea maiestuos-funebrală și de o vizualizare concretă abruptă, ultimul vers „violentează“ vaporozitătile delicate din strofele precedente. Proiectează peste suavitătile efemere solaritatea paradoxală a timpului devastator:
„Ducea un nor de foșnete albastre / Mai mult evlavios de cum ar fi /Numai din aripi tinere și caste / Culese libelulelor de-o zi. // Urechile-i de purpură filtrară / La ceas adânc de dragoste-n semințe / Întregul câmp, pentru esența rară / A duhului foșnind de neființe, // I se rărise umbra și se rărise Ea / Și pânze reci de aer o mângâiau feline / Și dincolo de vântul din sâni i se vedea / O vară prăbușită în ruine...” (Trecere).
Căci în aceasta constă esența universului în volumul de față: o viziune de adâncă sensibilitate asupra timpului ca dimensiune a existenței. Mai exact, avem de-a face cu o „privire” (o puternică expresivitate vizuală îl caracterizează pe Ion Noja) din perspectiva acestuia a câtorva „teme” mari: puterea, dragostea, creația, singurătatea. Majoritatea acestor experiențe cruciale s-au consumat însă. Într-un fel sau altul, timpul le-a dat un sens care face în fond substanța acestei lirici a rememorării. Poemul liminar, Umbra faraonului, este oarecum programatic: e metaforă demonstrativă a timpului ca putere absolută, a tiraniei eternității care nu poate fi râvnită decât „traversat de presimțiri lumești” dar care, ironizează subtil poetul, poate dura fără tentația de „prădare” a ei, deci prin mortificare. Puterea timpului infinit este devoratoare: ea claustrează individul în piramida deriziunii, firidă a efemerului bântuită de „frigul eternității”: „Am vrut să-i fur nemuritorul nimb / Și umbra lui a curs pe lângă timp / Și-a râs amar și m-a lășat închis / În piramida unei seri de ghips – / Prin care numai vântul mai străbate / S-aducă frigul din eternitate.“
Există, apoi, un timp al epuizării corporale, premoniții ale senectuții, sau unul al extincției, într-o viziune macedonskiană așa ca în Geamantanul cu greieri, unde interesant rămâne amestecul de orgoliu și ironie, venind dintr-un sentiment de asumare a singurătății dar și a unei amărăciuni voioase. Apare alteori și un timp auroral precum în această Izbândă, dimineață a senzualității ingenuu-nerușinată: „ O oră matinală și desfrânat de goală / Trecea pe lângă lucruri ușoară ca o boare, / Le-mbrățisa naivă, păgân de senzuală, / Iubindu-se tăcut cu fiecare / Și frăgezimi de rouă îi scăpărău în glezne, / Lumină feciorelnică în sâni, / Încheieturi și coapse i se-alegeau din bezne, / Purta în trup de aer răcoare de fântâni, / Avea o legănare nurlie și-o tandrețe / De iapă tânăra cu aburii în nări...”
Și totuși, abia perceptibilă, tonalitatea de lamento există și aici. Să mai amintim un timp al mitologiei derizorii-dionisiace din Zeul distrat, unul „copt“, petrecut, o vreme bătrână din evocarea unor spații ale copilăriei rurale cu inserții ale fantasticului domestic. Acestor timpuri ciclice le corespund în general niște spații ale claustrării, ale panicii și urâtului existențial. Timpul cristalizează aici, devine un fel de precipitat otrăvitor: „Dar iată timpul între ani se crapă / Ca podul șubred așezat pe apă /Și nu mai trec pe malul cu podoabe / Ci stau departe răstignit în scoabe / Numai la umbra celor ce se-ntâmplă /Și tot mai rar îmi cade de pe tâmplă. / Câte un vis, câte o ghindă coaptă / Lovind în soarta lumii întomnată“. Până și cuvântul este un astfel de spațiu închis unde timpul acționează devorator, iar creația, la limită, o autodevorare corporală. (Trudă).
Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, III, (pag. 155 -158), 1984, Ed.Dacia,Cluj- Napoca
Deși s-a ivit cu oarecare întârziere față de confrații generației sale, Ion Noja a atras atenția încă de la întâia sa carte, Poduri suspendate (Editura Dacia, 1979), printr-o notă șocant concretă a limbajului, prin tonul stăpânit și grav, meditativ și dramatic uneori al confesiunii, prin maturitatea vocii. Desigur, toate aceste trăsături nu sunt noi în sine, ci doar prin ceea ce poetul le aduce în plus, prin modul său particular de a combina, de a rosti cuvintele, de a pune accentele sufletești, de a se lăsa dus și sedus de anumite preocupări și obsesii. La un prim contact, poemele lui Ion Noja trimit către versul cu sonorități și inflexiuni tradiționale, dar se observă îndată că ele poartă o încărcătură, un dinamism, un fior ce divulgă mai degrabă o sensibilitate modernă, dublată, cum e și firesc, de o „vigilentă“ conștiință de sine. Poetul e un artizan atent al propriei simțiri și cred că Petru Poantă a găsit o formulă fericită când i-a caracterizat poemul ca „o răbufnire supravegheată“ (în postfața volumului de debut), o „pulsație“ afectivă prinsă, condensată în veritabile „precipitate“ metaforice. Într-adevăr, în acest volum, poate excesiv uneori, mergând spre o particulară , surprinzătoare vizualizare a expresiei. În ciuda acestui fapt, poemele nu se constituie în simple „tablouri“ gratuite (deși se mizează uneori și pe aspectul pur pictural), ci relevă un fond subiectiv în plină tensiune, gata parcă să se cheltuie în mari izbucniri metaforice și temperamentale și o face, însă numai din când în când, fiindcă intervine pe de o parte frâna lucidității, pe de alta tendința spre calm și visare, spre meditație și nostalgie, adică latura dominantă a acestei naturi sufletești complexe. Există la poet o adevărată plăcere a fanteziei metaforizante, mergând până la insolitul de factură expresionistă. Totul este conceput și rostit într-un stil săturat de imagini. Iată un poem edificator atât în privința uneltelor utilizate cât și în sensul forței lăuntrice care îl animă (Alunecă în toamnă): „Pe dealuri populează singurătatea vastă / Bouri enormi de ceață diafană, / Cu dimineața asta mai gravă și mai castă / Alunecă în toamnă Câmpia transilvană. // Un tren bolnav ne agață de fiecare gară, / La margini așteptarea începe să se surpe / Și plopii spintecă lumina rară, / Smeriți, în blănuri castanii de vulpe. // Eu îmi închipui golul rămas pe urma lor, / În burta zilei rană adânc întunecată, / Clopot de vid sunând asurzitor / Ca într-o catedrală pustie și uscată. // Și-ncoastă mă împunge un sentiment brutal / Din stârvul toamnei răsucit anume, / E ca și cum aș plânge veșnic în coama unui cal, / Scăpat nebun și fără frâu în lume.” Și voi cita încă două strofe din poemul Se-ntâmplă (dedicat satului natal) pentru a pune și mai bine în evidență modalitatea „sfidătoare“ a acestui discurs poetic: „ Aici tăriile trifoiului te iau în coarne / Cum ieși pe ușa somnului către grădină / Și soarele răsare cu lărmuiri de goarne / Și cucuruzul poartă sudori la rădăcină. // Că vara-i pe aicea prăpastie curată / Se-ntâmplă după ploile piezise, / În crengile auzului să-ți bată / Eternitatea lumii, căzând pe-acoperișe.” Dar toată această îndrăzneață derulare de invenții stilistice nu rămâne ceva singular, ci se încadrează într-o tradiție destul de bogată deja. Și putem aminti aici poeți ca Arghezi, Adrian Maniu, V. Voiculescu sau, dintre liricii mai recenți, pe Ioan Alexandru, poet (pe cel din din prima sa perioadă) spre care ne duce uneori gândul când îl citim pe autorul versurilor de mai sus. Și e vorba nu atât de influențe precise, cât mai ales de niște exemple stimulative – și unul hotărâtor pare să fi fost cel oferit de Ioan Alexandru, poet ale cărui spectaculare deschideri spre inedite orizonturi imaginare nu au rămas fără ecou. Nici Ion Noja nu a ocolit acest ecou care, departe de a-l subjuga, i-a dat curajul să fie el însuși, fără inhibiții în fața cuvântului și a posibilităților acestuia de a fi revelator în combinații neprevăzute. Poduri suspendate propune deja o prezența poetică surprinzătoare în multe privințe. O conștiință „bătrână“ și superior edificată („Sunt mai bătrân că timpul și mi se face milă“) se confruntă cu viața, cu lumea; poetul nu pare nici exuberant, nici iremediabil trist. Constată o situație, e răbdător, înfruntă calm adversitățile și slăbiciunile propriei firi (“Înguste, reci și pustii coridoare – / Albii de râuri sub gotice bolți,/ Astfel mi-s zilele prin care mă porți/ Corabia mea gânditoare.“ ) acceptă rezervat bucuria, plăcerea ființării („Vicleană ca o vulpe străvezie / e bucuria ce mă străbate…“// “Utopice păsări de vânt, / fără de veste/ îmi cântă pe umeri. / Plăcerea de a fi mă îmbracă / în straie ușoare de plută“) descoperă prezența palpabilă a veșniciei („Veșnicia-și întinde alene hotarele / din pragul ochilor abia deschiși / și văzul prin ea își zuruie zalele“), veștejirea lucrurilor, oboseala, singurătatea cosmică, reînnoita vigoare a elanului vital (Tânăr lup) „veșnica trudă“ acelui care „ jupoaie într-una / Cuvinte pentru casa lui fără nume“, oscilarea între „ardoare“ și „șovăială“, claustrarea în durere, salvatoarea „nebunie“ a bufonului, eterna revenire a purității primăvăratice (Duiosul pelerin), șarja ironică (Tabieturi, Chirurgie estetică), viziunea carnavalesc grotescă a unei lumi cuprinse de un furibund vârtej al degradării (Viori fierbinți). Și nu putem trece peste un poem ca Îmblânzitorul de flori, printre cele mai reușite ale cărții, unde munca și soarta poetului („îmblânzitorul de flori“) sunt asimilate cu acelea, pline de pericol, ale „îmblânzitorului de lei“, unde candoarea (floralului) se dezlănțuie, devine de o animalică agresivitate, împinsă de o forță malefică („de frică și urât“) să se autodevoreze și să devoreze; autorul însuși e amenințat de această elementară putere lăuntrică ( “Și floarea cântecului nerostit încă / Mă strânge și sugrumă precum un lanț de gât“), menită de obicei să fie un suport sigur (și necesar) al actualului creator.
Odată cu volumul Umbra faraonului (Editura Dacia, 1981) se observă o certă decantare a liricii lui Ion Noja, o mânuire mai degajată a elementului metaforic, a semnelor simbolice, o mai limpede integrare a lor în construcția poemului, în viziunea specifică de ansamblu. Forma rostirii devine mai elocventă, mai subtilă, în timp ce rezonanță sufletească și semnificațiile existențiale, atitudinea generală câștigă profunzime dar și un plus de nuanțare. Ceea ce era oarecum întunecat și „brutal“ în prima fază, acum e spus cu o „clasică“ libertate a tonului. Și ca tematică, noua carte aduce un spor de „preciziuni“ și reliefuri, mergând pe linia unor confesiuni esențiale, a unor preocupări dominante. Între altele, ar fi de semnalat problemele și destinul creatorului, modul cum simte și cum se simte poetul în ciudata sa dublă relație cu sine, ca om, și pe de altă parte ca eu superior, visând o eternizare prin magica prezență a cuvintelor. Exista la începutul cărții câteva frumoase poeme despre cuvinte, care atestă că autorul reia, cu bune rezultate, un aspect mai vechi al meditațiilor sale. Să consemnăm în acest sens poezia Mărturisire, atât de interesantă prin ceea ce dezvăluie despre încrederea în limbaj a poetului:
„Buzele mele nu sunt decât / Aluviuni depuse la marginea cuvintelor, / Trupul meu nu e decât / Materia primitivă a graiului, / Partea cu care încă nu m-am născut, / Moartea mea de la bun început, / Balast ancestral care zace tăcut/ Ca o piatră de prag / La porțile raiului.“
Uneori cuvintele sunt văzute ca fiind locuite fiecare de către „un om cu tâmplele în palme“, alteori, autorul își aude propria umbră care îi spune că nu se va putea înveșnici decât în cuvânt, în poezie deci. Dar sensibilitatea poetului are și aici un larg registru de nuanțe, plecând mereu de la experiențe autentice, de la ceea ce îl interesează și îl afectează cu adevărat, fără să se lase tentat de exercițiul exterior, pur formal, de unde și organicitatea lirismului său. Uneori e atras de orizontul spiritual și simbolic din propria-i ființă, intuindu-i sensurile dramatice (Exod, Zeul intristat, Cum…), alteori ca în Izbânda, ne întâmpină o proaspătă privire senzuală în receptarea evenimentelor naturii. În Memoria grădinii sugerează convingător o intimă apropiere de umbre tutelare ale familiei, iar în Casa veche surprinde cu uimitoare concretețe atmosfera și obiectele vetuste ale casei părintești. Seceta devine un zeu ce râde cosmic, desfătându-și „simțurile treze“; lumina e simțită ca o prezență sacră, devorantă și în același timp izbăvitoare (Cu dinții vazduhului); câteva „lamentații (Lamentație de dragoste, Lamentație de vârstă, Lamentație de toamnă) sunt tot atâtea fericite expresii ale unei viguroase poetici puse în serviciul aceleași bogate substanțe sufletești și lexicale cu care autorul ne-a obișnuit. Remarcabil e și acest mic poem Când tocmai veșnicia…, de clasică atitudine, finalizat însă prin excelente și moderne gesturi metaforice:
„Deprinde meșteșugul de a muri decent, / Trecând pe îndelete cu totul în uitare / Ca-n floarea focului umila lumânare / Îmi zise iar tristețea cu glasul ei absent. // Dar ochii mei se înhămau la văz / Să tragă către suflet priveliștea din vară / Când tocmai Veșnicia umbla pe câmp, hoinară / În rochii foșnitoare din paie de ovăz.” Voi nota ca un ultim exemplu, Deșertul încercării, o poezie parabolă, de factură vizionară, impresionantă prin gravitatea sensurilor, prin „jocul” stăruitor al cuvintelor-imagini (deși procedeul, cum am mai spus, e mai temperat în această carte).
„Pe munții de nisip fierbinți și goi / Lumina grasă face umflături– / Varice nestatornice și moi / Crescute zeilor la-ncheieturi .// Pe văi sunt stârvurile timpului. Uitate / Vedenii de văzduh mucegăit, / Ce spânzură în sine și dor cum ai străbate / Prin spinii unui viscol uscat și-ncremenit.// Și trece caravana deșertul încercării / Dar n-ajung să-l priceapă cămilele vreodată ,/ Căci le e dat să poarte în pântecele vederii / Doar mult râvnita mării stafie-ndepărtată. // Iar soarele le ține cu anii sub cravaș, / Pe dinăuntru setea le face străvezii, / Noi ne-amintim de ele când rar, dintre cocoașe, / Cad călăreții sorții mumificați de vii.”
Prin ceea ce a publicat până acum, Ion Noja se afirmă ca un poet de certă valoare, cu un profil distinct în peisajul liricii actuale, profil ce se definește prin seriozitatea vibrației lăuntrice, printr-o remarcabilă penetrantă în misteriosul și atât de fluctuantul spațiu al ființei...
Irina Petraș, Vitraliul și fereastra. Poeți români contemporani, despre Ion Noja, 2015
Un neotradiționalist fantast.”Cu tandră anevoie și sfială”, Ion Noja și-a publicat versurile (Poduri suspendate,1979; Umbra faraonului,1981 ; Geamantanul cu greieri, 1985) și proza (Discuție în câmpul cu lilieci, proză scurtă,1988, Serbare câmpenească, roman, 1989) aproape în regim de clandestinitate, căci, deși bine primit de critică, n-a pătruns pe raftul întâi al receptării (cum singur se descrie, ”era un scriitor foarte popular. Poeziile lui se citeau ca niște romane. Romanele lui se citeau ca niște cugetări. Cugetările lui nu se mai citeau, fiind cunoscute de toată lumea”).
De curând, o nouă plachetă de versuri : Solarele ascunderii (2013). Și de această dată, oficiază cu o domolă solemnitate ”arderea de tot a unui gând” (”Numai ce ai înțeles moare odată cu tine. / neînțelesul rămâne. / În lipsa dovezii că el s-a născut / el nu și-a câștigat / dreptul la moarte El există fără să trăiască. / El ar putea să fie chiar fericit, / dacă n-ar fi străin de slăbiciunile omenești”), într-un efort de autocunoaștere susținut cu instrumente poetice deja exersate (”De când mă știu stau / într-o sală de așteptare / dintr-o gară inexistentă, / cu gândul că o dată și-odată / trenul meu o să treacă pe-aici. / Dar abia de curând mi-am dat seama / că rostul meu nu e să plec, / ci să rămân pe loc pentru totdeauna / ca toți călătorii grăbiți și nostalgici / să aibe cui face cu mâna”). Rima și ritmul, respectate mai degrabă dintr-un impuls structural, decât dintr-o prejudecată conservatoare, sunt sacrificate frecvent, nenumărate licențe transferând interesul asupra ”dogorii unui sentiment ” și a șanselor transpunerii sale în cuvânt. Ins cu rădăcini adânci și atent conservate în satul transilvan, recurge firesc la metafore agresate, iar intemperiile sentimentale eșuează discret în imagini de o materialitate frustă, într-un ”fantastic domestic” exploatat cu evidentă plăcere. În textul escortă, Petru Poantă vorbește despre o poezie care surprinde ”prin expresivitatea imagisticii melodios prozodice și printr-o intensă vibrație afectivă. Coloratura neotradiționalistă e dublată de un fantezism adeseori plin de rafinamente plastice”... continuând ”coexistența celor două modalități, constitutive poeziei sale : expresivitatea metaforică a unei sensibilități grave,conectate la temele tari ale existenței, și, pe de altă parte, fantezismul ironic și epigramatic, seducător prin ingeniozitatea poantelor lirice”.
Tema de luptă e, mai apăsat decât în volumele precedente, cea a morții de după colț. Senectutea, crepusculul, spaima de moarte nu se traduc, însă, elegiac, ci în aceeași tonalitate șăgalnic-ironică, mulcomind sfătos acutele și îmblânzindu-le asperitățile, tonalitate pe care o putem reține ca marcă a scriitorului. Iată două secvențe : cea dintâi, mică filozofie practică a lui dincolo – ”Meșterul de pe la noi,/ când încropea un sicriu, / din lemnul de prisos mai făcea /o scripcă, un braci, un țambal, / după caz, / să țină mortului de urât / la bucurie și la necaz,/ în viața de apoi / dacă o fi să mai fie... / iar de nu – zicea el - / nu-i niciun bai, / doar oleacă de muzică bună / face iarba să crească mai repede-n pai, / să-și scoată miresmele tari peste fire, / ca noi să credem că cel plecat / ne trimite o știre”; cealaltă recurge din nou la descrierea deviată, aluzivă a spaimelor, somnul fiind metafora obsesivă, irealitatea lui parțial controlabilă dovedindu-se încăpătoare de angoase, dar și de oricât de firave speranțe :”Mă supără lipsa de consecvență / a unor obiecte în care am crezut. / Scaunul, bunăoară, e tot mai nesigur / și scârțâie singur / și atunci când nu se așază nimeni pe el. / Masa rabdă pe ea tot mai puține bucate / care, de altfel, / rămân uitate acolo zile în șir. / iar despre ceasul cel mare / de perete, / ce să mai spun? / De la o vreme / limba lui se rotește / trăgând după ea / încăperea întreagă. / Și patul meu tot mai mult / se confundă cu câmpul, / iar plapuma de deasupra / cu iarba lui verde... / Mă culc și prin somnul meu trece / o pasăre ciudată / cu aripile crescute înăuntrul ei / și cu zborul făcut ghem / lângă inimă”.
În loc de încheiere, un mic autoportret : ”Eșuat la malul somnului meu / ușor aș putea fi confundat / cu trunchi de copac / adus de noianul de ape. / poate cândva am fost și eu un catarg / cu toate pânzele-n vânt, / sau stâlp la o casă / cu ferestre largi către mare...”
Irina Petraș: "Volumul de proză scurtă Discuție în câmpul cu lilieci, 1988, probează arta unui scriitor aflat în deplinătatea mijloacelor sale expresive. Experiența poetului e identificabilă în știința de a supraveghea rebela ambiguitate a cuvintelor, de a le organiza în enunțuri conotând copios pe marginea existenței umane. De la metafora păstoasă și eliptică, circumscriind inefabilul, la comparația ca mijloc preferat de individualizare a unei stări, a unui gest sau situații autorul a avut de făcut un singur pas. Prozele sale, fără excepție, insolitează realul printr-o denominație imediată. Are loc o acțiune insistentă, tenace, cu momente de autoreflexivitate în maniera prozei scurte a ultimilor ani, de a domestici abstractul, de a coborî la nivelul naturii cele mai convenționale aspecte ale realului, de a descoperi fața primitivă și eternă a celor mai complicate relații. Naratorul se detașează ironic, dar și cu o bonomă înțelegere, cu duioșie chiar, de personajele sale pe care le animă dinăuntrul lor obligându-le să se deconspire. Vocea auctorială se păstrează în surdină, enunțurile se rostesc în registre variind imprevizibil. Personajele sunt prinse iremediabil în complicate angrenaje care le îndepărtează definitiv de luciditate, de intelectualitate. Sunt niște trupuri cu manifestări exclusiv fiziologice, supuse metamorfozelor și reacționând visceral la impulsuri externe. Romanul Serbare câmpenească, apărut la începutul lui decembrie 1989 (cărțile acelui sfârșit de an s-au pierdut în forfota postdecembristă, mulți dintre scriitorii români reeditându-le mai târziu pentru a favoriza primirea pe care o meritau încă de la apariție), sugerează ceea ce nu putea fi spus de-a dreptul, fiind, așadar, literatură și document deopotrivă. Valabilitatea radiografiei propuse poate fi astăzi probată deschis. Avem de-a face cu desenul de o grotescă suavitate al unei lumi pe dos – baletul cuvintelor amintește de dictatorul lui Chaplin cel din secvența cu globul pământesc. […] O luciditate crudă împinge în derizoriu și hilar un sistem catastrofic. Ușurătatea este, însă, o simplă, primă impresie – cartea lui Noja este, în fond, tragică. Râsul e galben, o grimasă. Spectacolul înstrăinării, al fricii, al lașității, al urii și neputinței se joacă, tremurând, în spatele utopiei din prim plan. Visătorul – un soi de aberație emanată de o lume care interzicea visul însuși – este o victimă. El rămâne prizonierul cuștii pestilențiale oricât și-ar înălța gâtul printre gratii. Fericirea oamenilor nu poate fi „organizată” – ea este o problemă personală. Serbarea câmpenească este și o meditație dureroasă asupra vinei și speranței fiecăruia dintre noi."
Ion Pop (publicat pe coperta volumului Fluturi de lampă, 2016): "La ora unui bilanț existențial și liric, Ion Noja se menține în spațiul reflecției grav-melancolice, vorbind cu un anume scepticism despre cele crezute eterne și resimțite ca trecătoare, despre vinovății trecute și căințe melancolice, -"o vinovăție de penumbre gata de ispășire"-, păstrând un fel de distanță egală față de tensiunea dramatic angajantă și seninătatea completativă . În câteva poeme, cele mai bune, printre care și acela ce dă titlul volumului, sugerează prezența statornică a unei lumini lăuntrice de care cuvintele se simt atrase că efemeridele, altădată acelorași cuvinte li se întind capcane, ca într-o ars poetica stănesciană, iar altundeva se reprezintă în ipostaza celui care, foarte sugestiv, "închidea pleoapele la timp,/să nu risipească în întunericul de afară/ lumina de sine ce i-a rămas." Mai puțin atras de substanțe palpabile și palpitânde, subiectul liric preferă să plasticizeze concepte și rămâne, în genere, la acest procedeu, într-un discurs în concentrat, urmând căi de metaforizare nespectaculoase, în linia unei anumite tradiții a liricii reflexive: în tăcere, de pildă, descoperă "osemintele unui cântec", sapă fântâni în cuvinte, închipuiește insomnia ca pe o "plantă diformă și agățătoare", vede "timpul cu brațele pline de întâmplări neîntâmplate", simte că "la altarele gândului pâlpâie așteptarea", pune în coșul unei fetițe, cu mâna bunicii,"un ghem făcut chiar din firul vieții", înregistrează petele lăsate de întâmplări pe "cămașa resemnării", vede "inima înhămată la viață", nu lipsește nici câte-un Zeu în trecere...Astfel de ecuații imagistice sprijină o poezie orientată către gnomic și sapiențial, recurgând uneori și la un soi de "poante" ce speculează, mai mult sau mai puțin îndemânatic, ideea aproximată în vers. E o formulă, desigur, mai cuminte decât altele posibile. mai puțin spectaculoasă, riscând câteodată convenția, dar care e concurată benefic de franchețea rostirii confesive, ce corectează prin "sinceritate" ceea ce mecanica metaforizării la îndemână putea să afecteze ca expresivitate strict verbală."
Ștefan Damian, la lansarea volumului, 2016
Între "tăceri de lână" și cuvinte asemenea unor "fluturi de lampă", tăcuți și multicolori, efemeri câteodată, alteori plini de vitalitate și capabili să deștepte stări sufletești, meditații grave, gânduri insolite, ori degajând un ușor cinism și un aer profesoral, se dezvoltă poemele din actualul volum al lui Ion Noja, autor ajuns la a douăsprezecea carte, care a abordat atât poezia, cât și proza scurtă, romanul de aventuri, aforismele pline de tâlc, în volume care lasă o profundă impresie prin puterea cu care sunt depășite locurile comune sau cele deja vu.
"Fluturii de lampă" reflectă un spirit ardelenesc așezat, conștient că se plasează contra-curentului actual din lirica românească, cu convingerea că-i este menit să se apropie de cuvânt cu grija cu care țăranul se apropie de pământul și de plantele pe care le cultivă cu orgoliul asumat pe de-a întregul de-a lungul istoriei.
În luptă nu doar cu cuvintele, cu metaforele, ci, mai ales, cu sentimentul că timpul interior, vârsta, își cer dreptul de a nu mai sta ascunse sub tăcere, poetul evocă "ziua de mâine" care ar putea fi "desigur mai resemnată" (Zaruri, p. 88), conștient că "Între mine și sentimentale mele / crește un timp neprielnic" (Vechea locomotivă, p. 84). Timpul neprielnic este unul fizic, personal, care ține de vârstă. Din dorința de certitudini întinde mâna arghezian dar nu găsește în apropiere decât singurătatea, gestul rămâne suspendat, ori, și mai grav, i se oferă o alternativă nedorită, cum plastic exprimă versurile: "Vine moartea spre mine / și-mi întinde o floare. / Încerc să o iau, dar floarea îndată / se uscă și se scutură " (Și aici, p. 74).
Din volumele anterioare poetul mai păstrează unele urme de vitalitate demiurgică, exprimate într-o anume tradiție literară ardelenească: "Vino, cu înțelegerea noastră / să dăm măreție lucrurilor ce ne-nconjoară" (Cu palma deschisă, p. 16) repede estompate de constatări și meditații grave, aproape detașate de propria condiție: "Pe măsură ce trece vremea / sunt într-o vecinătate tot mai intimă / cu inexistentul. / Până la urmă / trebuie să accept ideea / că îngerul meu va rămâne orfan" (Îngerul păzitor, p. 34).
Dacă în prozele scurte Ion Noja trecea cu nonșalanță de la fapte grave la un registru detașat-ironic față de substanța epică, în poeziile efemerilor "fluturi" acest lucru se regăsește mai rar: aceasta nu înseamnă că autorul se lasă copleșit de prezența singurătății, pe care o percepe, o trăiește, o analizează și îi pune la îndoială valoarea: "nu mai poți, totuși, avea deplină încredere / în propria ta singurătate" (Suspiciune, p. 73), ci, combativ, cu mijloacele care îi stau la îndemână, o destructurează cu seninătate, chiar dacă constată că "orice răspântie are formă de cruce / așteptându-și crucificatul" (Cu palma deschisă, p. 16).
Vinovat să existe, viața este trăită "ca pe o vină / doar datorită acestor cuvinte / care nu pot exprima altceva / decât o căință" (Perpetua vină, p. 52) și constată că numai "norul", element natural în continuă metamorfoză "vine și pleacă" pe când "stejarul "rămâne să moară / încet, încet, în picioare" (p. 52). Existența individului presupune multe câștiguri dar și unele "pierderi colaterale" despre care "nu-i timp de vorbit / deocamdată", atâta vreme cât "veselia face să tremure frunzișul pădurii" (Pierderi colaterale, p. 53). Această "veselie" se dovedește, în cea mai mare parte a poemelor, una contemplativ-tristă, sub masca ei disimulându-se un atent analist al stărilor și condiției proprii, conștient că este subiectul timpului ireversibil, cu toate schimbările pe care acesta le poartă cu sine.
Așezat și disimulat sfătos, grav și resemnat, conștient că "De unde sunt eu, mai departe / viitorul are forma zăpezii" (Căutare, p. 12) Ion Noja ajunge cu acest volum la o expresie adecvată substanței ideatice, așa încât numeroase versuri continuă să persiste în memorie și după terminarea lecturii. Lectură profitabilă pentru cititorul de poezie adevărată, în care meditația, născută din cunoașterea nemijlocită a vieții, a destinului, a istoriei individuale și de grup se rostește cu economie de imagini, simplu, în cuvinte "care își mănâncă literele / din care-i compus" (Uneori, la răspântii, p. 83), autodevorarea lăsându-i loc unui dramatic gol existențial.
Iuliu Pârvu, Cu aleasă considerație, critică literară, (pag.200-209) Ed. Napoca Star, 2016
Ion Noja are toate șansele să devină un caz în literatura noastră din ultimele decenii. Nu prea cunoaștem altele care să-i semene.(...) Fluturi de lampă, ultima sa carte, editată de Caiete Silvane și Editura Școala Ardeleană, în condiții grafice excepționale, vine să-i întregească opera. Îl găsim și nu îl găsim în ea pe Ion Noja de până acum. Ca înțelept septuagenar, privește atent lumea din jurul său, dar mai ales se privește pe sine, într-un gest de împăcare cu ce va urma. (...) Clasic, prin structura sa, raționalist prin vocație, el nu-și exhibă trăirile zgomotos, le pune o surdină protectoare, pentru a le feri de stridențe. Oricum nu trebuie suprapuse conceptele pe temele poetice. Ion Noja abordează, e adevărat, teme cunoscute, vechi de când s-a născut poezia, asumându-și-le însă, nu mimându-le ca un amator oarecare. (...)
Poezia care dă și titlul volumului este o artă poetică, în buna tradiție a speciei. Avem nevoie s-o cităm integral, pentru a ne ordona mai coerent demersul critic: ” Ca un hotar al frigului pur / se-ntinde uitarea / și tot ce acoperă ea ocrotește / de-mbătrânire. / Știu acest lucru și totuși / treaz mă ține amintirea / să văd disperat / cum trece oboseala prin mine / ca toamna prin frunze, / cum se usucă tristețea pe chipul meu / vecin cu seara târzie, / și fluturi de lampă mi se par cuvintele, /învârtindu-se în jurul poveștii / ce singur mi-o spun”. ( Fluturi de lampă)
Așadar : frigul pur, uitarea, amintirea, oboseala, tristețea, seara târziu, toate stările poetice convertite în motive, nu concepte îmbrăcate în metafore. Din ele de constituie firul poveștii ce și-o rostește în intimitate. Cuvintele izvoditoare de poezie se învârt ca fluturii de lampă în jurul acestei povești. O autodefinire mai plastică a stării poetice nici că se poate. Și nu e singura : ”Am învățat să tac/ Și să ascult tăcerea / Cum trece prin lucruri ca un regret (…) // Am învățat să pun și blânde capcane / Gândurilor mult prea grăbite / să-mi ducă în lume singurătatea (…) // Am învățat să mă dezvăț încet / de arogantele certitudini, / să cultiv posibile înțelesuri / la marginea vorbei, / să simt cum în mersul lui uniform / timpul se freacă de mine / ca un dulău somnoros și împăcat / cu propria soartă.” (Ademenirea de a fi). Elocvent, desigur, să-ți faci din timp un prieten, după severe lecții de viață la care te-a obligat să fii prezent. Sau această reacție de solidaritate întru înfruntarea singurătății: ”Lângă inima mea va fi un popas / pentru cei rătăciți. / Alungați de tristețe, cu pași ezitanți, / sosi-vor aici singuraticii./ Și împreună vom învăța / că mai multe singurătăți laolaltă / sunt ceva mai puține / decât una.”(Stau neclintit).
Tema singurătății, cum rezultă și din aceste arte poetice, se constituie ca un ax al volumului Fluturi de lampă, în jurul ei gravitând toate celelalte. Subiectul liric este perfect conștient de dualitatea ființei sale, în sensul în care am fost învățați să ne privim existența încă din Antichitate. De aici, frecventa folosire a motivului umbrei . Hălădirea sa pământeană nu pare să-i fi dat motive de jubilație, în ciuda succesului social. Amintirea viețuirii între arhei îi încâlzește sufletul în singurătatea care îl înconjoară: “ În umbrele serii absorbită de propria-mi umbra, / dureroasa lor trecere se aude până departe. / O, fericit eram cândva, risipit / doar în lucruri neștiutoare de moarte.”( Cândva, risipit…). Îngerul său păzitor nu-i decât varianta creștină a arheului eminescian, dar cu funcții mai limitate. El nu-i generator de avataruri, de aceea trăiește aproape uman stările sale de singurătate:”… Până la urmă / trebuie să accept ideea / că îngerul meu va rămâne orfan (…) // Greu o să-i fie îngerului meu / rămas singur pe lume. / Mai ales că el nu știe face decât bine / și nu are altă menire de a lucra / decât pentru mine .” (Îngerul păzitor ). Și clasicul raport trup – suflet în fața morții, Ion Noja îl privește dintr-un unghi personal, cu mai multă înțelegere umană : ” Și trupul tău, cel mai intim / dintre lucrurile ce-ți aparțin / va muri cu puțin înaintea ta, / cât să mai ai timp să-l acoperi / cu o părere de rău.” ( Și lucrurile dorm uneori).
Puține sunt textele, în acest volum, în care lirismul să fie iscat un fior erotic: ”Să-ți fiu ecoul existenței, mi-am zis, / și m-am lăsat cutreierat de toate / strigătele, șoaptele și dorințele tale (…) // Dacă astăzi arheologii de suflete ar săpa / cu înțelegere și răbdare în mine / ar găsi desigur toate dovezile / din care să te reconstituie întreagă, / așa cum ai fost sau, poate, / așa cum eu te-am visat / pe când mă străbăteai / cu strigătele, șoaptele și dorințele tale.”(Arheologie) (...) Formele singurătății sunt variate, cum variate sunt și capcanele pe care le întinde celor vizați: ”…De unde sunt eu, mai departe / viitorul ia forma singurătății…” (Căutare); ”Doamne, eu riscam să fiu fericit / dintr-o confuzie, / dintr-o eroare de existent.” ( Confuzie) ; ” Copacii pădurii șoptesc între ei : / ce-i cu copacul acesta curios și năuc, / de umblă mereu printre noi / tulburându-ne veșnicia?”(De fapt);… ”Asta se-ntâmplă mereu / când toate drumurile vin spre tine / fără să aducă pe nimeni, / în afară de propria lor osteneală.”(De unul singur fiind). Este firesc ca, într-un asemenea cadru sufletesc, moartea, frigul pur, să se bucure de o atenție privilegiată. Iarăși o temă poetică veche de când lumea, întoarsă pe toate fețele, în toate timpurile și pe toate continentele. Ion Noja îi face față inteligent, rostindu-i cântarea cu înțelegerea înțeleptului ori cu șiretenia actorului disponibil oricărui rol pe scena vieții. Nu că îl lasă insensibil, dar reușește să-și mascheze temerile. În orice caz, nu trăiește sub teroarea ei:” Un trup omenesc fără dreptul de a muri / ar deveni doar o piatră vie, păstrată / grație inscripției de pe ea, / un sunet ce n-are habar / de cântecul în care-i cuprins. // Doar trecând avem loc de alergare, de viață(…)// Un trup omenesc fără dreptul de a muri - / câtă sfidare și lipsă de omenie!” (Dreptul de a muri). Uneori creează scenarii duios umoristice în care, abil, ia moartea partener de joacă: ”Vine moartea spre mine / și-mi întinde o floare. / Încerc s-o iau, dar floarea îndată / se usucă și se scutură. / Moartea-mi zâmbește stânjenită / și-mi spune: / Și aici, ca în atâtea alte împrejurări / de viață, / intenția contează…” ( Și aici). Am insistat, până acum, pe tonalitățile elegiace ale poeziei lui Ion Noja din acest volum, pentru că, predominând, poetul însuși a vrut să le etaleze. Dar cântarea sa nu cade în păcatul monotoniei litanice. Un senior ca el, în stările de oboseală, de tristețe, trăind sentimentul îmbătrânirii, umblă totuși pe picioarele sale, privește atent în jurul său, judecă drept, răspândește înțelepciune, se lasă cucerit de frumosul din lume, orice chip ar lua acesta: ”Vino, cu înțelegerea noastră / să dăm măreție lucrurilor ce ne-nconjoară. / orice viață trece prin răspântii, / orice răspântie are formă de cruce, / așteptându-și crucificatul.” (Cu palma deschisă). Câteva poeme cuprind un cod etic pe care înțeleptul tine să-l lase moștenire urmașilor:” După ce ți-ai făurit o imagine / confortabilă despre tine / și te muți în ea / cu întreaga ta viață, / destramă tăcerea până auzi / cum aluneci încetul în păcatul / de-a fi muritor…”( Ia aminte). Sau această tandrețe virilă în fața miracolului maternității: ” Pe aici va trece curând o femeie - / o simt după graba duioasă / cu care iarba se face covor / în așteptare…// Ea o să aibă pântec sub formă de liră / semn că acolo s-a petrecut / o blândă explozie / născătoare de spațiu și timp / pentru viață.”(Prevestire). Și pastelurile sale , puține câte sunt, au personalitate. Imagini luminoase captează fiorul misterului ce a coborât peste lume:…” Desculță și-n straie ușoare de nori, / lumina umblă pe dealuri / mutând orizontul puțin mai departe / ca să se poată vedea / întreaga singurătate.// Privim. Sufletul pământului parcă / ea adunat aici într-o claie / cu mireasma târzie de fân; / umbra ei prelungă cuprinde / dealul ce-o tine la sân. // Privim. Anotimpul e copt. / Veșnicia se poate atinge cu mâna.” ( Privim). Cromatica, în general, e împrumutată din pictura impresionistă, după model, să zicem macedonskian : liniște gri; pete galbene – ca o tristețe; albastre – ca o dorință; roșii precum un reproș. ( Cuibul din liniștea gri); întinderea mov; roșul gălăgios; verde unduios (Lumina de sine).
După cum îl cunoaștem, nu credem că Ion Noja se află la ora bilanțului. Cel mult, unul de etapă. (...) Prea-l roiesc fluturii în jurul lămpii, la orele de taină ale serii târzii, pe care știe cum s-o aburească, încât s-o poată pipăi cu toate simțurile...
despre Ion Noja Clujeni ai secolului 20 - dictionar esențial - Casa Cărții de Stiință, Cluj-Napoca, 2000 ISBN 973-686-102-3 (pag.230)
Cronici plastice[modificare]
despre Gavril Gavrilaș. 1984 Pictor, membru al Uniunii Artstilor Plastici din Romania, filiala Cluj‐Napoca, membru al Association Internationale des Arts Plastiques UNESCO Paris http://uap.ro/wp-content/uploads/2014/11/Gavril-Gavrila%C5%9F-CV1.pdf despre Leonid Elaș - Ion Noja: Expresivități plastice contemporane,Tribuna An.XXX, Nr.1, 1979 http://www.art90.ro/artist-leonid_elas.html
Recenzii literare[modificare]
https://tribuna-magazine.com/hoinar-intre-vis-si-realitate/ https://tribuna-magazine.com/tag/ion-noja/
Legături externe[modificare]
http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_685_NOJA-Ion.html
https://www.facebook.com/poezieIonNoja/
https://www.instagram.com/ion_noja_poezie/
https://www.magazinsalajean.ro/?s=Ion+Noja
https://zcj.ro/cultura/--108861.html
http://ziarulfaclia.ro/eveniment-multiplu-la-filiala-cluj-a-uniunii-scriitorilor-din-romania/
This article "Ion Noja" is from Wikipedia. The list of its authors can be seen in its historical and/or the page Edithistory:Ion Noja. Articles copied from Draft Namespace on Wikipedia could be seen on the Draft Namespace of Wikipedia and not main one.
