You can edit almost every page by Creating an account. Otherwise, see the FAQ.

Vespasian Lungu

De la EverybodyWiki Bios & Wiki

Eroare Lua în Modul:Wikidata la linia 1308: attempt to index field 'wikibase' (a nil value) Vespasian Lungu (n. 21 iulie 1927, comuna Costișa, plasa Ștefan Vodă, județul Rădăuți, Regatul României, actualmente satul Costișa, județul Suceava, România) - d. 22 august 1994, Brăila) a fost un pictor român. A ales acuarela ca mijloc de exprimare în domeniul artistic. „ Eram cu adevărat fermecat de felul în care picta. Atunci nu știam că lucrează în acuarelă. După capul meu, el picta și gata. Și acum simt mirosul vopselelor pe care le folosea. Urmăream fascinat cum pensula alerga pe hârtia umedă și zămislea chipuri, păsări, dealuri și case... Aveam impresia că tot ce picta era deja pe hârtie și el doar îndepărta un strat protector scoțând la iveală adevărate minuni... Îl am și acum în imagine cu capul ușor înclinat, făcând mereu un pas înapoi pentru a vedea imaginea de ansamblu.”[1]

Părinți[modificare]

Tatăl pictorului, Eutimie Lungu, s-a născut la 17 septembrie 1879 în comuna Costișa, Districtul Rădăuți, Ducatul Bucovinei din Imperiul Austro-Ungar. și a decedat în vara anului 1943. A fost un om așezat, harnic, nu foarte vorbăreț, greu încercat de viață. Zamfira, fiica sa, spune că a participat la Primul Război mondial și că ar fi stat șase ani în prizonierat. Nu știe unde a luptat, nici unde a fost prizonier. Tot ea ne spune că au fost împreună „în evacuare” pe timpul cât al Doilea Război Mondial a trecut peste satul Costișa. În anul 1943 Eutimie Lungu a avut un accident, în timp ce dădea „în val” la batoză, valțurile care trebuiau să zdrobească grâul îi prind un picior. Rana destul de gravă și tifosul exantematic îi pun capăt zilelor.

Mama pictorului, Maria Lungu, s-a născut la 6 februarie 1889 și a decedat la 5 mai 1977. S-a căsătorit la data de 14 martie 1907 cu Lungu Eutimie, țăran din Costișa. Au trăit împreună 36 de ani și avut 8 copii. După moartea soțului, Maria a condus cu mână de fier gospodăria. Toți copii ascultau de ea, toți munceau pe lângă casă ori la câmp și toți au ajuns oameni buni și la locul lor.

Frați și surori[modificare]

Primul născut al familiei Maria și Eutimie Lungu a fost Elisaveta care a trăit doar un an, din 22 februarie 1908 până la 12 februarie 1909.

Aglaia, s-a născut la 6 iulie 1916. Copilăria și tinerețea i s-au suprapus pe cele două războaie mondiale. Chiar în aceste condiții viața ei a fost frumoasă, iar căsătoria a fost cu noroc. Bărbatul ei, Vasile Luchian, era un om bun, harnic și cu spor la bani. De orice se apucau le reușea și tânăra familie nu numai că avea de toate, dar și-a ajutat părinții în foametea ce a urmat războiului. Totuși ceva nu a mers bine. Au avut împreună patru copii. Fiecare naștere a fost pentru Aglaia un chin, o încercare. După a treia naștere ar fi spus „... dacă mai nasc odată, cred că și mor.” Așa a fost. Ultima naștere a fost cea mai grea și a murit în primăvara lui 1958, la doar 42 de ani. După doar un an de zile moare și fetița pe care o născuse. În urma ei au rămas trei copii minori.

Olimpia născută la 14 mai 1921 a fost o copie modernă a mamei sale. O femeie puternică, aspră cu cei din jur, uneori lipsită de empatie, dar o gospodină desăvârșită în casa căreia toate erau la locul lor. Toader, soțul său, căzut în tinerețe în patima beției a fost diriguit cu mână de fier spre o viață bună și au realizat împreună o frumoasă gospodărie. Nu au avut copii, dar au crescut și educat foarte frumos o fetiță pe care au înfiat-o. S-a stins din viață la 5 mai 2003.

Ioan, Nicuță, cum i se spunea, s-a născut la 13 august 1923 și era cel care a avea să impresioneze întreaga familie printr-o ispravă cum nu mai făcuse nimeni. Pornind de la o discuție pe teme religioase cu preotul din sat, a ajuns să fie condamnat la moarte pentru defăimarea Bisericii Ortodoxe și pentru prozelitism în favoarea Cultului Creștin Penticostal. În ultimul moment a fost grațiat de rege (povestea se întâmpla în anii 1941-1944) și sentința i-a fost comutată în muncă silnică pe viață. Evenimentele din anul 1944 i-au adus libertatea și viața sa a curs cu bune și rele până în 9 februarie 2005.

Aurel, s-a născut la 26 septembrie 1925 și a decedat, la doar 31 de ani, în februarie 1956. Din spusele celor care l-au cunoscut, era un om blând și bun. Atât de bun încât cei fără obraz îl călcau pe bătătură. O căsătorie nereușită, munca peste puterile sale, poate și o anume fragilitate a sănătății au făcut ca el să se îmbolnăvească. Diagnosticul nu a fost clar dar, până la urmă, nici nu contează. Cu toate eforturile fratelui său Vespasian, care îl internează de două ori în spital la București, pierde lupta cu viața. Îl vedem în fotografia făcută în anul1948, când era marinar torpilor pe Distrugătorul „Mărășești”.

Elena, născută la 15 martie 1929 era și ea, la fel ca Aurel, întruchiparea bunătății și a blândeții. Era discretă, modestă și harnică. S-a căsătorit cu un soț cam aspru, cum erau aproape toți bărbații acelor vremuri. Și-a crescut cu dragoste și multă înțelegere cei doi copii. Nici cele mai înalte cursuri de „parenting” din zilele noastre nu ar egala capacitatea ei de a îmbina libertatea atât de dorită de copii cu îngrădirile pe care un părinte trebuie să le stabilească dacă vrea să-și crească copii bine. S-a stins pe 19 septembrie 1977, dar a rămas în mintea și inima copiilor săi și a celor care au cunoscut-o bine ca un model de om și părinte.

Zamfira, poate fi considerată marele câștigător al familiei. S-a născut la 19 martie 1933 sub o zodie norocoasă. Fiind cea  mai mică bineînțeles că a fost răsfățată de toți. Era frumoasă de copil, dar odată cu trecerea anilor s-a făcut superbă. Grație ajutorului primit de la Vespasian, care era ofițer și niciodată nu și-a neglijat familia, Zamfira și sora ei Elena purtau cele mai frumoase haine din sat. Avea o frumusețe de actriță de la Hollywood, iar băieții roiau în jurul ei. Trăiește și astăzi, în anul 2022, la Suceava, în casa nepoatei sale Narcisa căreia nu contenește ai mulțumi pentru grija ce i-o poartă. A părăsit casa de la Sucevița, casă construită împreună cu soțul său Nicu, fiindcă cei 89 de ani îi apasă greu pe umeri. Mulțumește zilnic lui Dumnezeu că are picioarele și mintea bune ...

Date biografice[modificare]

Vespasian, a fost al șaselea născut, dar cu siguranță cel mai înzestrat și cel mai iubit de întreaga familie. Pictorul a văzut lumina zilei la 21 iulie 1927 în comuna Costișa, plasa Ștefan Vodă, județul Rădăuți din Regatul României, (actualmente satul Costișa din județul Suceava, România), în familia lui Eutimie și al Mariei Lungu, țărani de condiție medie. Tot acolo s-au născut și părinții săi dar, la vremea nașterii lor, satul făcea parte din Districtul Rădăuți, Ducatul Bucovinei din Imperiul Austro-Ungar.

„Talentul său a fost evident încă de copil. Pe vremea când erau elevi, la școala din Costișa aveau un profesor cu nasul mare, motiv de permanentă distracție pentru copii. Înainte de ora acestuia, Vespasian aburea geamul și, cu o singură mișcare, îi făcea profilul, surprinzând nu numai imaginea fizică ci și o anumită resemnare a acestuia. Profesorul intra și, sesizând chicotelile, ofta, mergea la geam, ștergea desenul și începea ora fără să se supere.”[2]

Era clar pentru toată familia că acest copil, deși foarte îndemânos la treburile gospodărești, nu era făcut pentru munca câmpului. Ar fi fost păcat să i se irosească talentul. Despre prima încercare de a pleca din sat ne povestește Zamfira, sora cea mică a lui Vespasian: „După ce a terminat șapte clase, fiindcă părinții noștri nu aveau bani să-l dea la liceu, dar el cap avea, s-a dus cu mama la Rădăuți să facă ucenicie la fotograf, să iasă cu o meserie, să nu-și rupă ciolanele la câmp. Fotograful a zis că-l primește, dar trebuie să plătească ucenicia. Nu s-a putut. S-a ales doar cu o fotografie din treaba asta, cea de la 14 ani cu suman și căciulă”. Nu a făcut ucenicie, nu a ajuns fotograf, dar fotografia a devenit pentru el un hobby și din pozele pe care le-a făcut se poate reconstitui cu ușurință istoria familiei.

„În vara anului 1941, în plin război mondial, Vespasian termină școala generală din Costișa. După doar două săptămâni, liniștea locurilor este sfărâmată de bubuitul tunurilor care marcau intrarea Regatului României, alături de trupele germane, în războiul împotriva U.R.S.S. pentru recucerirea teritoriilor furate la 28 iunie 1940. Spunea tatăl meu că pentru atacul din 22 iunie 1941, în lunca Sucevei, în zona satului, au fost aduse mai multe tunuri nemțești „așa de mari că încăpeai pe țeavă”. Cu o zi înainte, sătenii au fost preveniți ca pe timpul nopții să lase geamurile caselor deschise. La ora patru dimineața tunurile au deschis focul, iar geamurile celor care nu au respectat ordinul au căzut sparte la pământ...

Războiul s-a purtat în Est, aducând moarte și durere. Familia pictorului a plecat din zona luptelor „în evacuare”, iar când s-au întors și-au găsit casa goală... Noroc cu înțelepciunea bunicului meu, tatăl lui Vespasian care, luptând în primul război mondial, știa ce înseamnă zona de conflict și pe tot pământul pe care îl aveau au cultivat doar cartofi. Când s-au întors din bejenie au găsit locul plin cu buruieni, dar și cu cartofi, care le-au ajuns pentru întreaga iarnă. Cei care au semănat grâu sau porumb nu au mai găsit nimic pe ogor ... Veniseră rușii, care au fost mai răi decât nemții. Războiul s-a mutat în Vest, aducând, din nou, moarte și durere...

După război, oamenii locului au mai avut parte de o încercare - foametea. Seceta din anul 1946 a pârjolit ogoarele și producția de cereale a fost compromisă. La intrarea în iarnă, oamenii din Costișa și-au dat seama că le vor muri vitele de foame. Chiar dacă ar fi sacrificat toate animalele din gospodărie pentru consumul propriu, problema nu era rezolvată, nu puteau mânca doar carne și oricum nu le-ar fi ajuns până în primăvară. Soluția a fost să le taie, să ducă carnea în „Regat”, adică spre București, și să se întoarcă cu grâu și porumb. A început un adevărat exod. Gospodarul tăia ziua porcul sau vițelul, iar seara doi bărbați din familie plecau cu trenul din Rădăuți spre sud. Se călătorea, de regulă, pe acoperișul vagoanelor din cauza aglomerației, dar și din cauza căldurii din vagoane unde carnea se putea strica. Pe drumul de întoarcere se întâmpla ca, din cauza oboselii, călătorii să pice în somn greu, iar hoții odihniți să le fure totul... A fost și Vespasian la București și s-a întors cu bine. Sacii cu grâu și porumb aduși le-au ajuns până în primăvară.”

Fișier:Spre Drahanovice.jpg

„În vara lui 1947, aflându-se în Rădăuți, a văzut un afiș prin care locuitorii din zonă erau informați că, în cadrul unui program guvernamental, „Muncitori agricoli pot pleca în Cehoslovacia pe timp de un an de zile. Am scăpat un suspin de ușurare gândindu-mă căci, în sfârșit, mi se împlinește și mie visul de a colinda meleaguri și țări străine.”, scria el în „Amintiri din Cehoslovacia”. „Alături avem, ilustrată de Vespasian, plecarea din gara Bacău, cu muzică, rude și curioși, spre Drahanovice (undeva în estul Cehiei de astăzi). Călătoria, începută pe 14 iunie 1947, a durat patru zile. Pe 18 iunie, au debarcat, tot în sunet de fanfară, și au fost repartizați în fabrici sau la ferme agricole. Vespasian a lucrat, mai întâi, într-o fabrică de zahăr, apoi ca fochist și, în vara și toamna anului 1948, la o fermă unde se cultivau cartofi și sfeclă. Contactul cu civilizația cehă l-a marcat pe tânărul bucovinean, i-a arătat o altă față a lumii, a văzut o țară cu drumuri bune, cu utilaje care ușurau munca, curent electric și în grajduri, pe vremea când la noi nu era nici în case. O țară în care munca, chiar și în agricultură, se termina la orele 16, după care oamenii mergeau la film, la teatru. Fermierul la care lucra l-a remarcat pe Vespasian, un băiat frumos, inteligent, îndemânos la treburi și, ca în poveste, l-a rugat să rămână pentru totdeauna în Cehoslovacia. I-a propus să se căsătorească cu unica lui fată și să devină, în timp, stăpânul fermei. Fata nu era urâtă, viața i s-ar fi schimbat în bine, dar Vespasian nu a zis da. Este adevărat că nu a zis nici nu, însă, în momentul în care a primit plic din țară cu ordin de încorporare și-a făcut bagajul și a plecat spre România fără regrete.

Și a început o nouă etapă în viața lui. A fost încorporat într-o unitate militară din Sibiu. Imediat după terminarea perioadei de instrucție, a fost propus să urmeze Școala de Ofițeri - se făcea trecerea de la armata burgheză la cea populară și era nevoie de cadre pregătite de noul regim. Îl vedem, alături, în uniformă, cu gradul de locotenent. Fotografia era o adevărată icoană pentru bunica Maria, mama pictorului. Tabloul, mare, cu ramă groasă era așezat deasupra ușii, ușor înclinat, iar bunica punea busuioc în spațiul rămas la perete. La începutul anului 1949 este repartizat la o unitate de grăniceri din Brăila și, după cum a spus mai târziu, „am băut apă din Dunăre și am rămas aici, pentru toată viața”. Chiar dacă în 1952 a fost mutat la Drobeta Turnu-Severin, peste patru ani, când a terminat-o cu milităria, a revenit în orașul de pe Dunăre. Aici și-a continuat studiile, a făcut liceul și, tot de aici, a plecat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. La terminarea facultății, în vara lui 1968, a revenit ca profesor la Școala Populară de Artă. Visa el oare că, peste ani, școala îi va purta numele?! Legătura cu orașul de la Dunăre a fost mai puternică decât dragostea pentru meleagurile natale. Spunea câteodată că o să se retragă la Sucevița, alt loc drag sufletului său, dar... „la bătrânețe”. Bătrânețea nu a venit niciodată pentru el, drept pentru care a rămas pentru totdeauna tânăr, la Brăila...”[3]

S-a întâmplat în ziua de 22 august 1994, pe la prânz. Era cald în ziua aceea, sufocant de cald. Mai mulți artiști plastici se întâlniseră pentru a lucra într-o tabără de creație pe pontonul de pe Brațul Vâlciu al Dunării, între Insula Mare și Insula Mică a Brăilei. Vespasian, după o dimineață în care pictase solitar, a simțit nevoia să se răcorească. A coborât în cabina sa, și-a pus slipul de doc ce se încheia cu două șnururi pe șold și și-a anunțat intenția de a face o baie. Nu a luat în seamă protestele colegilor și a plonjat cu un elan tineresc în apele Dunării. Când a ieșit la suprafață și i-a salutat cu zâmbetul pe buze, colegii s-au relaxat și și-au văzut de lucrările lor ... A fost pentru ultima oară când l-au văzut ... Ce s-a întâmplat, care a fost cauza morții nici nu mai are importanță. Îl chemase Dunărea, băuse apă din Dunăre și nu a mai putut pleca ...     

Cronici[modificare]

Postul de profesor la Școala Populară de Artă i-a permis să se exprime în două domenii în care excela: al artei și al comunicării cu cei din jur. O fostă elevă, actualmente artist plastic și profesor, Angelica Deacu, spunea:

„Pentru mine, întâlnirea cu dânsul a fost una din acele întâlniri providențiale, de care nu-ți dai seama decât după scurgerea timpului. Cu blândețe și tenacitate, noul profesor ne-a împărtășit multe din cunoștințele sale despre artă. A fost pentru prima dată când am avut parte de lecții de istoria artelor, ilustrate cu imagini din albumele de artă, pe care profesorul le avea în cabinetul său. Celor interesați la împrumuta acasă din albumele sale. Gestul acesta era făcut mereu cu zâmbetul pe buze, cu mulțumirea că a sădit în sufletul unor amatori de artă, curiozitatea cunoașterii. Îmi amintesc că primul album pe care mi l-a oferit a fost despre Francisc Șirato, pictor cu care îmi găseam afinități de cromatică și pensulație.

... Ca un bun profesor, domnul Vespasian Lungu, intuise ceva din structura mea sufletească! Dar cele mai importante lucruri le-am aflat de la domnia sa în domeniul desenului. Sub îndrumarea sa, am experimentat multiple posibilități de reprezentare ale unui singur obiect, cu ajutorul liniei de diferite facturi, a hașurei și a estompei, precum și a combinării acestora. Pentru că mă hotărâsem să dau examen la Arte Plastice, profesorul mi-a dat de lucru în plus față de colegii mei. Îmi amintesc că am desenat un mulaj de ipsos, reprezentându-l pe Moise, din diverse unghiuri și în tehnici diferite. Știam pe dinafară proporțiile și-l puteam desena, cred, și cu ochii închiși. Și, culmea, la examenul de admitere la facultate am avut parte chiar de acest subiect.

... O ultimă imagine pe care o păstrez în amintire este de la un sfârșit de an școlar, când l-am întâlnit în fața Școlii de Artă, aflată atunci în clădirea din piața Traian. Avea brațul plin de flori și zâmbind, m-a rugat să-mi aleg ce flori îmi doresc. Am ales o garoafă albă ...”[4]

       Fănuș Neagu completează poezia acuarelelor lui Vespasian cu propria-i viziune lirică:

„Vespasian Lungu se mărginește blând cu imensitatea firii din întinsele câmpii de azur și de liniște românească. Personajele sale, când se apleacă asupra portretului - Panait Istrati, Perpessicius, Eugen Schileru, Gânditorul de la Păltiniș - sunt cuprinse de o durere senină, de șoaptele gândului rostit lângă zeii latinității, de bunătate, de înțelegere a destinului. Spațiul lui de expresie, ca la orice liric – lucrează îndeosebi cu acuarelele - este acea fascinantă întrepătrundere de melancolie dulce și spaimă că fluturii vor pieri, iată-i că pier chiar, care e înserarea în bărăgan. Diminețile îi umplu ochii cu stropi de adâncă fericire, iar amiezile îi pârjolesc mâinile și atunci răsar pe pânzele lui, din istoria de demult a Brăilei, caii însetați de goană, de văzduhuri însângerate cu iarbă, de lupi și sănii urcând peste timp și peste vraja văilor, a zăvoaielor și a râurilor ascuțite ca spada, în obcinele Bucovinei, unind poezia cu nopțile colindelor.”[5]

       Adrian Păunescu descoperă cu o uimire aproape copilărească talentul lui Vespasian. Își concretizează încântarea într-un articol despre expoziția „Șoapta acuarelei” dedicată lui Mihai Eminescu:

„Pictorul poate vorbi prin acuarelele sale despre Odihna Obcinilor  și cei doi cai care întind boturile să pască, dar n-o pot face pentru că iarba miroase a acuarelă. Nepoțica mea, Andreea, privea acest tablou și se temea că respectivii cai vor paște și tabloul va dispărea prin păscut. Vespasian Lungu creează șoaptă, prin acuarelele sale. ...el a prelungit reveria eminesciană a unei țări întregi printr-o foarte emoționantă expoziție de acuarele. Mi s-a părut un personaj desprins din Sara pe deal așteptându-și în expoziție vizitatorii, sub un fantomatic sunet de bucium care sună mai tare, el unul dintre acei oameni obișnuiți, care-și duc nu sapa, ci acuarela în spinare. Nu e lipsit de semnificație că bizonii, schițați lângă ușa de intrare n chilia filozofului de la păltiniș, erau ai lui Vespasian Lungu. Consonanță, de asemenea, eminesciană.”[6]

       În ianuarie 1989, pictorul primește de la Nicolae Steinhardt cartea Prin alții spre sine cu următoarea dedicație: „Domnului Vespasian Lungu, care l-a iubit pe Constantin Noica și, refuzându-i arginții, a preferat aurul slovei lui. Omagiul înduioșat și admirativ al lui N. Steinhardt, Rohia, ianuarie 1989.” Admirația filozofului pornește de la întâmplarea pe care Vespasian o povestește în articolul L-am cunoscut pe singuratecul din Carpați, din care am ales câteva fragmente:

„ ... Totul s-a petrecut pe la începutul lunii iulie 1986, când, la braț eram condus de Noica spre Autobuzul de Sibiu potrivindu-și pasul cu al meu, mă privește cu acel zâmbet misterios și oprindu-se îmi zice:

—Dragul meu, nu mai pot, aș vrea să ies din această dementă contemporaneitate și să intru în preistorie. Cândva, în Spania, am văzut pictura rupestră de la Altamira. Nu pot uita bizonii aruncați pe bolta acestei peșteri! Cam așa ceva mi-aș dori: câțiva bizoni pe pereții scorojiți ai mansardei mele de la vila nr. 12. Nu te încumeți?”

Vespasian s-a încumetat și a terminat lucrarea chiar în ziua în care împlinea 59 de ani, pe 21 iulie, iar reacția lui Noica a fost emoționantă. I-a oferit un exemplar din Scrisori despre logica lui Hermes cu următoarea dedicație: „Domnului Vespasian Lungu, prietenul care mi-a făcut unul dintre cele mai frumoase daruri primite în viață: a intrat în rezonanță cu un gând-limită și l-a proiectat, ca un artist de excepție pe bolta peșterii mele. Cu mișcată recunoștință,  Constantin Noica, iulie 1986, Păltiniș”

A doua zi dimineață, Vespasian a găsit: „... pe noptieră un plic rezemat de lampă, pe care era scris: „Argint pentru copitele bizonilor.”

Recunoscând scrisul, l-am întrebat:

—Ce-i cu plicul acesta?

Mi-a răspuns că este o sumă simbolică pentru munca mea. I-am spus că bizonii pictați reprezintă modestul meu dar, ca semn de înaltă prețuire și afecțiune și că darurile nu se plătesc:

—Am însă o rugăminte.

—Spune, despre ce-i vorba?

—M-aș bucura dacă ați avea timp să metamorfozați argintul pentru copitele bizonilor în niște slove de aur.

—Da, zice, suntem gând la gând.”

Peste aproape o lună, 15 august 1986, aflat în vizită la sora sa, Zamfira, la Sucevița a primit un plic ce conținea aur pentru sufletul său:

„Pentru Vespasian Lungu

Casa noastră nu este a noastră. Este a prietenilor noștri - și a lumii. Șade frumos, atunci, să spunem ceva altora prin casa noastră, așa cum prin portul nostru, prin chipul nostru și prin cuvinte comunicăm ceva altora. ... Am cerut unui prieten, pictorul și profesorul Vespasian Lungu, să-mi trimită un elev de-al său care să picteze câțiva bizoni. Prietenul meu a avut o reacție extraordinară: a înțeles atât de bine gândul meu încât s-a hotărât să-mi picteze el însuși bizonii. Dar nu s-a mărginit la atât, ci, preluîndu-mi artisticește gândul, l-a repovestit pe zidurile scorojite ale mansardei – unde știa bine că opera sa nu va dura decât câțiva ani - și mi l-a restituit ca în folclor, cu sporul inventivității sale artistice. ... Pe cei trei pereți, ca pe trei mari panouri, Vespasian Lungu a schițat un fel de Geneză a comunităților din sânul lumii. ... împletind măiestria sa cu gândul meu frust, spus tuturor tinerilor ce vin să mă vadă, cum că trebuie să ieșim, în viață, din timpul rotitor, spre a ne prinde, fiecare pe măsura sa, în timpul rostitor al devenirii întru  ființă.

       Îți mulțumesc, Vespasian Lungu-            Constantin Noica”[7]

Lucrări[modificare]

Lucrări realizate în acuarelă[modificare]

Lucrări realizate în ulei[modificare]

Lucrări realizate în tehnici diferite[modificare]

Note[modificare]

  1. Vespazian Ionesi, nepot al pictorului. „Pictorul Vespasian Lungu în mintea și inima noastră”. Revista „Casa Artelor” nr. 5/2017 a Școlii Populare de Arte „Vespasian Lungu”, Brăila. Page Modul:Citation/CS1/styles.css has no content.
  2. Vespazian Ionesi,. „Pictorul Vespasian Lungu în mintea și inima noastră”. Revista „Casa Artelor”, nr. 5/2017 a Școlii Populare de Arte „Vespasian Lungu”, Brăila. Page Modul:Citation/CS1/styles.css has no content.
  3. Vespazian Ionesi, nepot al pictorului. „Pictorul Vespasian Lungu în mintea și inima noastră”. Revista „Casa Artelor”, nr. 6/2018 a Școlii Populare de Arte „Vespasian Lungu”, Brăila. Page Modul:Citation/CS1/styles.css has no content.
  4. Filipciuc, Ion (). Pagini smulte din valuri. Biblioteca „Miorița”, Cîmpulung Bucovina. p. 160. Page Modul:Citation/CS1/styles.css has no content.
  5. Filipciuc, Ion (). Pagini smulte din valuri. Biblioteca „Miorița”, Cîmpulung Bucovina. p. 89. Page Modul:Citation/CS1/styles.css has no content.
  6. Filipciuc, Ion (). Pagini smulte din valuri. Biblioteca „Miorița”, Cîmpulung Bucovina. p. 91. Page Modul:Citation/CS1/styles.css has no content.
  7. Filipciuc, Ion (). Pagini smulte din valuri. Biblioteca „Miorița”, Cîmpulung Bucovina. p. 48-54. Page Modul:Citation/CS1/styles.css has no content.


This article "Vespasian Lungu" is from Wikipedia. The list of its authors can be seen in its historical and/or the page Edithistory:Vespasian Lungu. Articles copied from Draft Namespace on Wikipedia could be seen on the Draft Namespace of Wikipedia and not main one.



Read or create/edit this page in another language[modificare]